Suflet alb (II)

12. Fructe

― Oh! Și eu care te credeam mai inteligentă de atât! Dacă erai prizoniera mea... crezi că ți-aș mai fi dat mâncare atât de bună, haine și singurul pat pe care îl am în casă?

Bineînțeles că nu. Logic.

M-am înroșit, privindu-mi pantofii albaștri și curați.

― Presupun că nu..., i-am răspuns într-un final, nesuportând tăcerea tensionată care se lăsase.

― Atunci, nu te mai prosti și fă ce vrei! Nu am de gând să te opresc.

Mi-am ridicat ochii, privindu-l drept. Nu conta de câte ori îmi arunca în față faptul că era un diavol, căci de fiecare dată mă surprindea cu astfel de vorbe. Era mai uman decât un om.

O căldură ciudată mi se infiltră în coaste, moleșindu-mă complet. Îmi simțeam picioarele grele ca de plumb. Deși el avea ochii negri în momentul de față, puteam să jur că strălucirea aceea roșiatică încă era acolo, pulsând slab, trimițându-mi semnale. Nu îmi putea fi frică.

Nu eram conștientă de ce, dar mă simțeam în siguranță. Nu mă putea răni.

Mă va proteja.

Oftă, dându-și subtil ochii peste cap. Clipesc rapid, simțindu-mă de parcă abia ce mă trezisem dintr-o transă. M-am înroșit din nou, realizând că mă holbasem întruna la el.

Probabil și de aceea mă lua peste picior.

― Vrei fructele alea? mă întrebă el, până la urmă, salvându-mă din situația umilitoare.

Arătă cu degetul spre merele roșii, iar eu am șoptit abia auzibil, având gâtul uscat, un „Da" slab.

Mă așteptam să nu mă audă, însă o făcu. Nici măcar nu mai eram uimită.

Negocie prețul și, cu o expresie infatuată pe față, îmi întinse coșul. L-am apucat de mâner neîndemânatică, simțindu-mă rușinată de generozitatea sa peste limite.

El porni deja pe drum, spre casă, însă eu nu mă puteam mișca din loc.

Îi priveam spatele lat și bine făcut, gândindu-mă la ce m-aș face fără el.

Îmi era greu să-mi recunosc mie însămi, dar depindeam de el. Nu aș fi putut face nimic de una singură. Mă simțeam de parcă eram pe altă planetă.

Iar Caius, un demon, era atât de binevoitor cu mine.

― Nu vii?

Am tresărit, observând cum se oprise, uitându-se peste umăr la mine, cu o sprânceană ridicată.

Mă chema. Voia să vin. Nu părea să fiu o povară pentru el. Mă privea amuzat.

Zâmbind, am început să alerg, ca să-l ajung din urmă. El reîncepu să meargă, iar eu, când am ajuns în dreptul lui, dintr-un impuls prostesc, mi-am presărat buzele pe obrazul său.

Își încetini pasul, privindu-mă puțin șocat. Am zâmbit și mai tare, simțind cum mă dureau obrajii.

Mergând cu spatele, am spus cu o voce normală, știind că sigur auzea:

― Ai spus că pot să fac ce vreau și nu mă poți opri!

Un licăr ciudat îi apăru în ochi, însă nu comentă nimic. M-am răsucit pe călcâie și am început să țopăi veselă, legănând coșul cu merele roșii și perfecte, pe care abia așteptam să le mănânc acasă.

Pe la jumătatea drumului, îmi plimbam privirea aiurea prin jur și, deodată, am observat că el era chiar lângă mine.

― Chiar credeai că nu o să observ că pleci în fiecare zi? mă întrebă el, imitându-mi gestul de a mă uita prin jur.

― ...cam da, am răspuns eu sinceră, făcându-l să pufnească.

― Amadeia... să fim serioși...

― Da, da, știu, ți-ai fi dat seama oricum.

Un colț al gurii îi tresări, însă nu spuse nimic, privind în continuare oriunde, dar numai la mine nu.

― Poate crezi că o zic doar de dragul de a vorbi, însă am fost serios când am spus-o. Dacă vrei să pleci, poți să o faci...

― Nu am să o fac, l-am întrerupt eu, cu un glas atât de hotărât și înflăcărat, încât m-am înroșit instantaneu.

― Nu spune asta! Poate ai să găsești pe cineva, poate o să realizezi că nu sunt chiar atât de bun pe cât mă crezi...

Mi-am dat ochii peste cap exasperată. Era ridicol. Nu era nimeni în care să mă încred mai mult decât în el. Nu aveam să găsesc pe nimeni care să fie ca el, bun sau rău, nu conta.

Nu îmi păsa așa mult că locuiam împreună, deși nu vai fi niciodată nimic între noi. Îmi era îndeajuns prezentul.

― Caius.

M-am oprit în fața căsuței noastre și m-am răsucit pe călcâie, poziționându-mă la un metru depărtare de el, privindu-l fix.

Deodată, un val de incertitudine mă inundă. Dacă îmi spusese asta pentru că e fapt voia să scape de mine, dar îi era într-atât de milă încât voia să fie subtil? Dacă eram atât de insuportabilă și enervantă încât nu mai suporta să mă vadă zilnic?

Hotărârea mea de a-i spune că nu voi pleca niciodată în continuare scăzu considerabil, până în punctul în care nu-l mai puteam privi în ochi.

― Da? mă întrebă el, observând că nu mai spuneam nimic.

― ...nu contează. Vreau să dorm.

Caius își miji ochii, studiindu-mă atent.

― Ai pățit ceva?

Vocea lui era în continuare distantă și rece -ca de obicei-, dar de data asta mi se păru că auzisem și puțină... îngrijorare.

Mi-am scuturat capul, încercând să-mi înlătur gândurile agitate și bănuitoare. El își înclină ușor capul, privindu-mă curios.

― Nu, nu, doar sunt obosită de la plimbare.

I-am zâmbit strâmb, încercând să par cât mai dezinvoltă, deși știam că nu păcăleam pe nimeni.

Se încruntă, dar nu comentă, dând din cap.

Am intrat în căsuță și am lăsat coșul pe masa din lemn de lângă perete. M-am pus în pat, învelindu-mă mai bine cu păturile.

Începuse să se înnopteze, iar frigul veni și el odată cu apariția lunii pe cer.

L-am auzit ca prin vis pe Caius cum se așeză pe scaun și, chiar înainte să adorm, vorbele sale plutiră până la urechile mele:

― Ești o femeie ciudată, Amadeia.