MYLASA

Capitolul 1 - Cartea misterioasă

   Îmi trec mâinile uşor peste cotoarele îmbrăcate în piele din biblioteca imensă a bunicului. De când nu am mai păşit printre aceste rafturi multe s-au schimbat, printre care şi o parte din cărţi. Unele sunt mai noi, altele au dispărut, dar acelaşi miros specific cărţilor vechi, atât de obişnuit nărilor mele, a rămas la fel, amintindu-mi de copilăria de mult dispărută. Ţin minte, copil fiind, cum fugeam şi încercam să mă ascund printre rafturi, răsturnând din greşeală câteva cărţi, ceea ce, de multe ori, mă dădea de gol atunci când bunicul venea să mă caute. Apărea în faţa mea atât de brusc, încât aveam impresia că era vreun personaj ieşit din vreo carte pe care am dat-o pe jos. Mă lua în braţe şi începea să danseze cu mine prin bibliotecă, râzând amândoi ca şi cum nicio grijă pe această lume nu exista. Îmi treceam degetele micuţe prin barba lui lungă, albă şi mătăsoasă, bucurându-mă de prezenţa lui şi de vocea cristalină care îmi mângâia urechile. El era eroul meu, dar acum dispăruse. Pur şi simplu. Fără nicio urmă.

   Venind de la şcoală într-o zi obişnuită de mijloc de primăvară, am observat-o pe mama, în camera mea, împachetându-mi câteva dintre hainele şi lucrurile mele. Confuză, am întrebat-o ce s-a întâmplat, dar lacrimile care stăteau să-i cadă, nu îi permiteau să vorbească. Atunci, mâna caldă a tatălui meu mi s-a aşezat pe spate şi i-am simţit prezenţa lângă mine.

- Bunicul tău a dispărut acum câteva zile şi vom merge să vedem ce s-a întâmplat, au fost cuvintele care au determinat lacrimile mamei să cadă lin pe obrajii ei îmbujoraţi.

   Bunicul a fost cel care o crescuse pe mama de mică şi care i-a oferit toată dragostea lui atunci când nimeni altcineva nu o făcuse. În inima ei, bunicul era la fel de important precum eu şi tata, aşa că puteam să înţeleg durerea care îşi făcea loc în sufletul ei. Însă asta mă sfâşia şi pe mine deoarece nu îmi plăcea niciodată să o văd pe mama suferind. Am alergat la ea şi am luat-o în braţe, începând să plângem amândouă.

   În următoarea zi, am pornit dis-de-dimineaţă către casa bunicului care se afla la capătul oraşului, pe un câmp deschis, în natură, acolo unde el s-a simţit întotdeauna în largul lui. A iubit de mic natura şi a spus mereu că acolo vrea să îşi petreacă tot restul vieţii. Să se trezească devreme şi să privească cum soarele urcă uşor pe cer, încălzind lumea cu razele lui, a fost dintotdeauna unul din lucrurile sale preferate. De aceea, atunci când intri în casa lui, nu poţi să nu observi numeroasele peisaje pictate de el, care înfăţişează răsăritul superb al soarelui. Pe lângă faptul că el este un imens iubitor al cărţilor şi le-a considerat întotdeauna ca şi copiii lui, este şi un mare pictor nedescoperit. De fiecare dată când veneam să stau mai multe zile la el, mă trezeam dimineaţa mai devreme decât obişnuiam doar pentru a-l vedea cum stă pe terasa din spatele casei şi pictează cu atâta pasiune, încât îţi era mai mare dragul să te uiţi la el, în locul peisajului care se contura frumos pe pânza albă.

   Acum casa era atât de goală fără el. Doar simpla lui prezenţă şi zâmbetul blând de pe faţa lui îmbrătrânită de trecerea timpului umplea acest cămin de o lumină specială. Poveştile pe care mi le spunea de fiecare dată când mă ţinea pe genunchii lui şi unde mă simţeam în siguranţă, le voi păstra mereu într-o cutie de comori din sufletul meu. La fel şi pe el, pentru că, a fost, cu siguranţă, o persoană unică în această lume.

    Însă este ciudat faptul că a dispărut pur şi simplu fără să lase nicio urmă. Cei mai apropiaţi vecini ai lui au sunat-o pe mama atunci când au spus că au venit să îi aducă ceva, iar el nu mai era. Casa arăta la fel ca şi cum ar fi încă aici, toate lucrurile sunt la locul lor, ba chiar am găsit mâncare care se vedea că nu fusese făcută cu mai mult de o zi în urmă.

   O carte căzută pe podea mi-a atras atenţia brusc. M-am dus spre ea, dar nu îmi amintesc ca eu să o fi aruncat de pe raft. Am luat-o uşor şi mi-am trecut degetele peste coperta care nu se potrivea deloc cu celelalte coperţi care se aflau în bibliotecă. Toate cărţile bunicului erau vechi, cu coperţi din piele şi legate cu un şnur. Aceasta însă părea mai nouă şi avea o copertă din hârtie, asemenea celor din zilele noastre. Mylasa era singurul cuvânt care era scris pe coperta care înfăţişa o câmpie imensă, împodobită de diferiţi copaci, în nuanţe de verde închis, în spatele cărora se ridicau măiestuoşi nişte munţi. Deasupra cerul era portocaliu, razele soarelui încercând parcă să-şi facă loc printre nori. Arăta ca un apus. Un apus atât de frumos încât îţi fura privirea. Am deschis cartea, fiind destul de groasă, şi am început să răsfoiesc paginile. La un moment dat, m-am oprit la o pagină, pentru a citi ceva din carte. Părea o carte obişnuită, dar parcă, odată ce ai deschis-o, te învăluia într-o ceaţă invizibilă care te îndemna să nu o mai laşi din mână.

   Zilele trec atât de încet, iar eu nu mai ştiu ce să fac. Privesc pe geam cum oamenii se plimbă prin sat, iar eu sunt obligată să stau pur şi simplu închisă între patru pereţi. Nu am făcut nimic greşit, dar nimeni nu vrea să mă asculte. Iar acum sunt pedepsită pe nedrept. Este atât de injust totul.

   Am lăsat cartea din mână în momentul în care am simţit o ameţeală care punea stăpânire pe mine. Cartea a căzut cu un zgomot care mi-a provocat o durere ciudată de cap. M-am îndreptat spre fereastră, mai mult împiedicându-mă în propriile picioare, şi am deschis-o, lăsând aerul cald să pătrundă înăuntru. Dar brusc mi-am închis ochii, simţind cum întreaga cameră se învârte cu mine. Genunchii mi-au cedat, devenind moi ca o gelatină, lovindu-mi şoldul stâng atunci când au atins podeaua. Mi-am dus mâinile la tâmple, simţind o durere insuportabilă, ultima pe care am simţit-o înainte ca totul în jurul meu să se întunece. 

Bună tuturor! Acesta este primul capitol dintr-o nouă poveste pe care o voi scrie sub forma unei proze scurte şi care sper să vă placă! :)