Suflet alb (II)

6. Clacare

— Să faci bine să nu dansezi prea mult singură. Vrem şi noi momentul nostru. Nu îmi pasă dacă e prima ta seară aici şi că eşti cea mai mare dansatoare din regiune... dacă vrei să îţi fie bine atunci nu atrage atenţia asupra ta.

Mi-am ridicat sprâncenele până în tavan, surprinsă de tonul ei atât de răutăcios.

Nu asta era şi ideea? Să atrag atenţia asupra mea? Nu de aceea fusesem cumpărată drept sclavă?

Priveam precaută în stânga şi dreapta mea şi am observat că nu era singura care credea asta. Deşi mai reticente, restul de 8 fete erau de acord cu ea.

Am oftat, neştiind cum să o liniştesc şi cum să o abordez. Mi se explicase că voi avea un moment solo...şi, după cât de bine se mişca acest corp, aveam impresia că voi atrage privirile asupra mea.

Dar, oricum, ce mai conta? În orice caz le-aş fi mâniat, mai devreme sau mai târziu.

Aşa că le-am zâmbit, primind în schimb nişte priviri confuze şi suspicioase.

— Am înţeles. Voi încerca.

Deşi ştiam deja asta, răspunsul meu nu le satisfăcu. Dar nu aveam ce face.

Deodată, Alima dădu pătura la o parte, lăsând lumina conferită de lumănările din sală să ne dezvăluiască chipurile emoţionate.

— E timpul.

Cum am fost învăţate în urmă cu jumătate de oră, cele 9 fete intrară în sală, începându-şi dansul provocator şi senzual. Eu am rămas în urmă, aşteptându-mi propriul meu semnal.

Cei 10 bărbaţi din încăpere le sorbeau din priviri pe dansatoarele care se străduiau să pară cât mai fermecătoare şi mai frumoase, cu speranţa că unul din nobili le va observa.

Din câte auzisem, în această seară Karam se simţea destul de generos, aşa că va da în dar o sclavă unuia din prietenii săi apropriaţi. Nimeni nu ştia care dintre ei va fi cel care va primi darul, însă gândul la un maestru, care arăta mai bine decât umflatul şi scârbosul Karam, le făcu pe fete mai mult decât fericite să-şi dea sufletul ca să danseze cât mai bine.

Auzind ritmul mai rapid al tobei, am realizat că era rândul meu. Mi-am închis ochii o secundă cât să-mi adun tot curajul de care aveam nevoie şi, în paşi de dans, am intrat în scenă.

Ca şi data trecută, corpul meu ştia ce să facă şi singur. Mişcările fură executate cu naturaleţe, de parcă dansam încă de când mă născusem –lucru ce probabil era şi adevărat, în privinţa lui Gizeh.

Unul dintre bărbaţi, îmbrăcat într-o robă albă strălucitoare, începu să-şi mângâie sugestiv barba albă şi deasă, aplecându-se la urechea maestrului meu, şoptindu-i vorbe pe care, pesemne, nu aş fi vrut să le aud.

Deşi eram curioasă de reacţiile bărbaţilor, nu îmi puteam dezlipi privirea de pe bărbatul în negru, Amir. Îşi ridică curios o sprânceană când observă că mă holbam la el, iar un colţ al gurii sale se ridică uşor, batjocoritor.

Inima începu să-mi bată cu putere în piept şi, mi-am dat seama că nu era Gizeh. Ci eu. Inima mea bătea cu putere când îl priveam.

Ce era în neregulă cu mine?

Când bătaia tobelor devenea mai lentă, momentul meu s-ar fi terminat...însă acest lucru nu se întâmpla. Era ca şi cum toată lumea dorea ca dansul meu să continue la nesfârşit.

Dar, evident, era cineva care nu dorea asta. De fapt, mai multe persoane. Cele 9 fete care dansau uşor pe ritm în spatele meu.

La un moment dat, fata arogantă care mă ameninţă în cealaltă cameră îşi făcu mişcarea, legănându-se uşor pe ritmul muzicii, ajungând în dreptul meu.