Suflet alb (II)

4. Secretul lui Jaser

Kamari oftă disperată şi luă o tobă din colţul camerei.

Se puse în genunchi pe canapea, aşteptând să fac ceva.

Când văzu că eu stăteam stânjenită lângă pat, ea îmi aruncă o privire empatică şi blândă.

— Ştiu că e de necrezut că ai să dansezi pentru cineva aşa important. Dacă merge bine, poate te face concubina lui! Dar relaxează-te şi fii naturală. Asta le place bărbaţilor.

Îmi făcu cu ochiul şi începu să bată în tobă, creând un ritm perfect pentru un dans din buric.

Mi-am închis ochii, încercând să simt ritmul în sânge. Vibraţia tobei trezi ceva necunoscut în mine şi am început să mă mişc, în concordanţă cu sunetele armonioase.

Mi-am deschis ochii, realizând că eu chiar dansam. Şi după privirea admirativă a lui Kamari, dansam bine. Am zâmbit, prinzând brusc încredere în mine însămi. Era ca un mecanism automatic. Acest corp era deja învăţat şi antrenat pentru aşa ceva, chiar dacă eu furasem conştiinţa acestei persoane.

Oare femeia asta, Gizeh, cea din înăuntrul meu, era moartă? Sau era cu mine în mod constant aşteptând să plec?

Mi-am scuturat capul, încercând să ignor aceste gânduri. Ştiam că eram egoistă şi ignorantă, dar dorinţa de a trăi era prea puternică.

După ceva vreme, cu o ultimă bătaie mai rapidă, Kamari îşi îndepărtă mâinile de pe tobă şi începu să aplaude, zâmbind radioasă. Am început să râd şi am făcut o plecăciune, întorcându-i zâmbetul.

— Reputaţia ta chiar este una meritată! Dansezi extraordinar! Nici măcar nu mă pot compara cu tine! Nu înţeleg cum te poţi undui atât de fermecător şi elegant! Eşti o bijuterie!

M-am înroşit din nou din cauza complimentelor ei exagerate.

— Hai în cealaltă cameră, să mâncăm ceva. Pun pariu că îţi e foame, după tot drumul ăla lung! Nu ai apucat să mănânci nimic când ai venit, că au halit barbarii ăia totul! O să mă iau eu de ei, nu-ţi face griji!

Dădu pătura la o parte şi ieşi din cameră ca o războinică. Am început să râd. Kamari îmi amintea de o prietenă de-a mea din liceu...numele ei începea cu A...

Am inspirat brusc, holbându-mă în gol. A. A. A.

Numele ei. Numele ei.

Nu mi-l aminteam.

Ce se întâmpla?

Am intrat în panică complet, respiraţia oprindu-mi-se deodată. Am căzut pe pat, picioarele mele înmuindu-se. Numele ei. Numele prietenei mele.

Era un lapsus. Îmi stătea pe limbă. Nu avea cum să-l uit aşa, pur şi simplu. Nu-i aşa?

Nu-i aşa?

Mi-am închis ochii şi am încercat să îmi amintesc altceva. Casa mea. Şcoala mea. Mama mea. Orice. Orice ce m-ar fi menţinut pe linia de plutire, orice nu m-ar fi făcut să uit de viaţa mea originală.

Câteva secvenţe cu apartamentul lui Vladimir. Câteva cu şcoala. O imagine neclară cu mama, al cărei nume nu mi-l aminteam. Moartea mea era singura pe care încă o aveam imprimată în minte.

În rest nimic. Atât. Singurul nume pe care-l mai ştiam era al lui Vladimir. Nici măcar pe al meu nu îl mai ţineam minte.

Mi-am afundat capul în pătura patului, care îmi amortiză strigătul frustrat.

— Nu vii?

Glasul confuz al lui Kamari mă făcu să sar speriată în picioare.

Era nefolositor să plâng după fosta mea viaţă. Acum aveam şansa de a-mi construi una nouă. Sau de a continua munca altei persoane. Trăiam şi asta era tot ce conta.