Suflet alb (II)

2. Slăbiciune

Într-un final, oftă şi se răsuci înspre mine.

Îmi aruncă o privire pierdută, de parcă pentru câteva secunde şi uitase că mai eram şi eu acolo.

Un rânjet i se întinse pe faţă, apropriindu-se cu paşi înceţi de mine.

—Stai! am zis eu, ridicându-mi palma în faţa lui, încercând să-l fac să se oprească.

Îşi ridică o sprânceană, smucindu-mă de mână şi aruncându-mă în pat. Am scăpat un chiţăit, iar el se puse peste mine, aşezându-şi mâinile de o parte şi de alta a capului meu.

Vladimir doar râse, îndepărtându-mi o şuviţă rebelă de pe faţă.

—Acum câteva minute ai vorbit de parcă mă aşteptai şi acum faci pe inabordabila? şopti el, pe un ton răguşit şi irezistibil, aplecându-şi capul, pregătit să mă sărute.

Mi-am pus palmele peste gură, aruncându-i o privire rece şi îngheţată. Îl văzusem cum flirta cu o grămadă de femei, aşa că devenisem oarecum obişnuită şi imună la farmecele lui. Plus că el se modela după preferinţele femeilor din această eră, ceea ce nu era genul meu, fata de oraş, modernă.

Dar minţeam dacă ziceam că inima mea nu o luase la goană.

—Ştiu ce înseamnă dacă mă culc cu tine, am spus eu, strângându-mi mai bine gura cu mâinile.

Îşi ridică sprâncenele, iar ochii i se învolburară aproape imperceptibil.

—Că rămâi însărcinată sau cum? mă întrebă el, amuzat.

Am pufnit, dându-mi ochii peste cap.

—Ştim amândoi că eşti steril.

Îmi dau o mie de palme mentale, nevenindu-mi să cred cât de proastă eram.

Confuzia îi crescu şi se transformă, treptat, în suspiciune.

—Şi de unde ştii tu asta?

Expresia amuzată fu înlăturată în totalitate, locul ei luându-i-o bănuiala.

—Cine erau oamenii de afară? am schimbat eu subiectul, deşi ştiam că era în van.

Vladimir se ridică, deodată, de pe mine şi mă smuci de un braţ, punându-mă pe picioare.

—Cine dracu eşti?

Îşi miji ochii, încercând să vadă adânc în mine, probabil inspectându-mi sufletul. Panicată, neştiind cum arăta sufletul meu după ce am petrecut ceva timp în iad, m-am eliberat din strânsoarea lui şi, gândindu-mă cum aş putea să-i distrag atenţia, i-am dat o palmă.

Îşi puse mâna pe obraz, holbându-se la mine neîncrezător.

—I-i-ieşi a-a-afară, mă bâlbâiam eu, observând cum furia lui crescu într-atât de mult încât părea că mi-ar fi rupt gâtul chiar în acel moment.

Nici nu apuc să îmi termin bine gândul, căci el mă prinse de piepţii robei, strângându-mă şi zgâlţâindu-mă de parcă eram o păpuşă de cârpă.

Am început să plâng, realizând că eram o proastă, care ar fi fost mai bine dacă ar fi rămas în iad.

Vladimir ar fi ştiut cum să se comporte într-o astfel de situaţie. Poate ar fi râs. Poate şi-ar fi ridicat o sprânceană. Însă Hjorr era un barbar fără scrupule, dar şi un demon pe care oamenii îl iritau la culme, chiar dacă îi găsea fascinanţi.

Rămăsesem fără opţiuni. Oricum m-ar fi omorât. Aşa că de ce să nu-mi încerc şi asul din mânecă?

—Aka..., am şoptit eu, deşi felul în care mă strângea îmi tăia respiraţia. Aka Ma...

Se holba la mine, ochii mărindu-se şi transformându-se în râurile sângerii de care îmi fusese atât de dor. Am oftat uşurată, că am putut să le mai văd o dată.

Văzând cât de uşurată eram de schimbarea ochilor săi, Vladimir îngheţă din nou, neştiind ce să facă.

Apoi, deodată, două braţe mă smuciră de mijloc, desprinzându-mă de Vladimir. El privi în spatele meu, iar şocul i se citea pe chipul perfect sculptat.

—Ah, la dracu, chiar trebuie să te joci cu linia temporală?

Persoana care mă ţinea în braţe îmi şopti amuzată în ureche, făcându-mă să mă cutremur înspăimântată.

—Alastor, spuse Vladimir, atenţia fiindu-i acaparată de bărbatul ce mă ţinea prizonieră. Ce dracu faci aici? N-ai damnaţi de prins?

—Aka Manah, ce bine îmi pare să te revăd! vorbi bărbatul, iar eu, observând familiaritatea cu care vorbeau cei doi, adăugând şi faptul că apăruse deodată în cameră, deşi Vladimir stătea în faţa singurei uşi a căsuţei...

Era un alt demon.

„N-ai damnaţi de prins?"

Venise după mine.

Am început să mă zbat, iar Alastor chicoti, strângându-mă mai tare.

—Ce ai păţit, damnato? Vrei să scapi?

Începu să râdă. Un fior mi se strecură pe şira spinării, făcându-mă să tremur din toate încheieturile.

—E o damnată? întrebă Vladimir, iar rotiţele creieraşului lui începură să se mişte, dându-şi seama de unde ştiam eu atâtea informaţii şi de ce păream de parcă mă trezisem pe altă planetă.

—Nu e orice damnată. E fiica lui Lucifer.

Vladimir îşi înălţă sprâncenele până în tavan de surprindere.

—Lucifer?

Alastor îşi retrase o mână doar ca să-şi dea o palmă, făcându-mă să-mi măresc ochii de uimire.

—Ah, căcat, mi-a scăpat. Îmi pare rău, Aka. Nu putem să ne jucăm cu linia temporală. O să afli peste câteva sute de ani.

Într-o fracţiune de secundă, mă trezesc în braţele lui Vladimir, faţă în faţă cu intrusul.

Era un bărbat înalt, cu părul scurt, blond deschis şi ochii de o culoare asemănătoare cu a mea, doar că un albastru mult mai deschis. Era îmbrăcat ca un barbar, probabil ca să nu bată la ochi în această împrejurime.

—De ce se comportă de parcă mă cunoaşte? întrebă Vladimir, pe un ton dur şi intimidant.

Alastor se uita când la mine, când la Vladimir, prins vizibil în dilemă. Ochii îi luceau de frică, având în vedere că era în faţa celui mai important demon din iad, imediat după Lucifer...sau poate chiar era cel mai important, având în vedere că regele iadului murise.

—Aka...ştii că nu putem să vorbim despre aşa ceva...

—V-v-v-vladimir, am reuşit eu să îndrug, agăţându-mă de el de parcă era aer.

L-am simţit tensionându-se, mai confuz ca niciodată.

—O...o cunosc? întrebă Vladimir, cu o voce ciudată.

Alastor se holbă la el şi oftă amarnic. Se redresă imediat, clipind încet şi afişând o expresie serioasă.

—Ea este slăbiciunea ta din viitor.

—Slăbiciunea mea? repetă el, pe un ton neîncrezător.

—Da. Aşa că dă-o încoace să o trimit înapoi în...

—Nu am nevoie de slăbiciuni.

Alastor, realizând ce însemnau cuvintele sale, îşi ridică mâinile în aer şi afişă o expresie disperată.

—Nunununununu, să nu îndrăzneşti! Îţi dai seama unde trebuie să mai sar după ce...

Însă era prea târziu. Mâna puternică a lui Vladimir coborî pe gâtul meu şi, cu o trosnitură dezgustătoare, îmi rupse gâtul.