Suflet alb (II)

2. Slăbiciune

Îmi aruncă o privire pierdută şi îndurerată. Tresări, realizând că se pierduse în gânduri. Se uită la mine, îngustându-şi ochii, aproape dispărându-i de pe faţa grăsuţă.

—Grimhilde, ce-i cu interogatoriul ăsta? Treci naibii la treabă!

Începu să mă împingă, gonindu-mă din singura cămăruţă a căsuţei noastre vechi şi dărăpânate.

—Du-te şi dă de mâncare la cai, eu am de hrănit porcii şi de curăţat coteţul. Dispari! Şi să nu te prind că leneveşti că îţi sucesc capul ăla pătrat ca la găini!

Mă holbam la ea cum fugea în direcţia opusă mie, dispărând în întunericul dimineţii, care încă nu îşi făcu apariţia. Am oftat, întrebându-mă unde dracu era grajdul. Fusese chiar lângă locul în care apărusem eu ziua precedentă, dar erau atât de multe drumuri întortocheate în această curte uriaşă încât mă pierdusem doar gândindu-mă la cum să ajung acolo.

—Rahat! am strigat eu în întunericul absolut, neînţelegând cum aş fi putut umbla pe drumuri, fără să-mi văd nici măcar degetele mâinii, la cât de negru era totul. Cică mai e puţin şi răsare soarele, nici măcar nu s-a crăpat de ziuă...

Deodată, am simţit cum o mână mi se strecoară uşor pe abdomen. Panicată, mă desprind rapid, fugind în direcţia opusă.

Dar, desigur, pentru că în orice viaţă sunt o împiedicată idioată, piciorul mi-a alunecat şi m-am trezit sărutând pământul.

—Rahat, am şoptit din nou, frica acaparându-mă total.

Un râset cunoscut se auzi în întuneric şi mă făcu să mă ridic grăbită împrejur. Întunericul începu să dispară treptat, iar obiectele şi cocioabele din jurul meu începură să prindă formă.

Vladimir stătea în faţa mea, privindu-mă diavolesc. Am tresărit, iar apoi când am observat că era doar el, am oftat uşurată, prinzându-mă de genunchi şi respirând sacadat. Expresia lui era de milioane.

—Ce a fost asta? întrebă el, confuz.

—Credeam că e altcineva, am răspuns eu, mult prea sinceră, şi am îngheţat, realizând cât de ciudat şi ambiguu sunase asta pentru el.

—...şi e bine că sunt eu? continuă el, ridicându-şi sprâncenele până în cer.

—...rahat, am şoptit din nou, prinsă pe picior greşit.

Nu ştiam ce să fac. Să-i zic pe numele de demon? Să insist că îl ştiam? M-ar fi crezut? M-ar fi omorât?

El începu să râdă, întrerupându-mi şirul gândurilor.

Am schiţat şi eu un zâmbet, surâzând jenată. Trebuia să-i fac jocul. Trebuia să-i fac pe plac. Nu puteam să mor din nou. Trebuia să-i câştig încrederea, oricât de imposibil ar fi sunat asta. Abia apoi aş fi putut încerca să vorbesc din nou cu el despre asta.

Dar oare ar fi putut să mă ajute? Oare avea puterea să călătorească în timp?

Nu, presupun că nu. Căci dacă avea, Amadeia nu ar mai fi rămas moartă.

Vladimir aşteptă politicos să mă gândesc la un răspuns adecvat, însă, deodată, se auziră zgomote de cai şi oameni, iar Vladimir îngheţă, făcându-mă să-l privesc dezorientată.

Am simţit o adiere uşoară când apăruse în faţa mea, într-o fracţiune de secundă, şi mă prinse în braţe, strângându-mă în aşa fel încât să nu mă pot mişca. Mi-am ascuns faţa în blana ce o purta, realizând că ceva era în neregulă.

Deodată, îmi dădu drumul şi cad lată pe podeaua cămăruţei mele şi a mamei. Vladimir stătea cu spatele lipit de uşă, privind printr-o crăpătură oamenii de afară. Îşi îngustă ochii, încordându-şi fiecare muşchi din corp, aşteptând răbdător ca hărmălaia de afară să înceteze.