Lara

LARA

"Noaptea e frumos să crezi în lumină." - Edmond Rostand

Trecutul. Un cuvând abstract pentru o noțiune abstractă. Trecutul nu este trecut. El a fost cândva prezentul pe care l-am trăit și viitorul la care am aderat. Denumim trecut timpul care nu se va mai întoarce niciodată. Și ce mai idee: timpul. Insignifiant pentru Univers și totuși atât de necesar pentru ființa umană, devenind un adevărat drog pentru noi, obligându-ne să fim dependenți de trecerea lui. 

Ne uităm ușurați în retrospectivă, fiind îngrijorați doar de ce ne va aduce viitorul. Toți, mai puțin eu. Viitorul nu are nicio însemnătate pentru mine, deoarece eu trăiesc mereu în trecut, în acea zi, în acel moment, în acea durere..

Vântul răcoros de primăvară timpurie îmi făcea fața să se simtă înțepată de mii de ace subțiri și tăioase. Viteza cu care inima îmi pompa sângele prin vene era copleșitoare, putând să-mi simt pulsul în absolut fiecare parte a corpului. În ciuda agitației din interiorul meu, corpul mi-era complet împietrit; îmi era atât de frig...

"Ce am făcut?!"

O mișcare aproape insesizabilă a capului m-a făcut să-mi amintesc totul. Și, sinceră să fiu, moartea mi se părea o formă atât de dorită de scăpare, încât orgoliul nu mai avea niciun cuvânt împotriva lașității de care aș fi dat dovadă. Sânge. Sânge peste tot. Iar acesta continua să curgă din corpul ei distrus.

Vedeam oameni. Din ce în ce mai mulți. Se adunau în jurul ei asemenea gândacilor de bucătărie în jurul mâncării. Panica, o panică mai puternică decât experimentasem eu vreodată, m-a cuprins, iar lacrimi reci și totuși mute începuseră să îmi inunde ochii și să-mi scalde obrajii palizi. "Dumnezeule! Bătrânul acela a scos un telefon! O, nu, nu, nu... nu suna!!" Curând, din depărtare, sirenele mașinilor de poliție și ale unei ambulanțe locale începeau să creeze atmosfera care putea fi descrisă cu un singur cuvânt: apocaliptică.

"Iisuse, acum ce e de făcut? Ce voi face? Cum voi trece neobser.... " Gândurile mi-au fost întrerupte de sunetul tărgii pe care cei doi paramedici îi puneau cadavrul. Oare chiar era moartă în acel moment? Până și în ziua de azi îmi pun această întrebare, însă niciodată nu voi avea curajul să stau și să primesc răspunsul fără să îmi pierd mințile (ei bine, mai mult decât mi le-am pierdut deja...). Odată așezată în interioru-i, ambulanța a pornit cu o viteză cu mult peste cea legală, sirenele sunând mai tare ca niciodată (sau poate așa mă făcea să cred adrenalina din mine). Polițistul acela... cel antipatic, cu mustața plină de cafea uscată... și-a scos carnețelul din buzunarul gecii și a început să vorbească cu oamenii adunați în cerc, curioși de ce se întâmplase și bucuroși că nu erau ei în acea situație. Apoi, s-a uitat. În sus. Spre mine.

M-am ghemuit prea repede pentru a ști dacă mă zărise, însă mi-am dat seama de un lucru: nu mai puteam sta mult în mica mea "ascunzătoare". Clinchetul liftului mă anunțase că cineva voia să urce și că eu trebuia să cobor. Rapid.

Mă aflam pe acoperișul unui bloc cu 12 etaje, așa că săritul nu era o opțiune (decât în cazul în care supraviețuirea devenea brusc neimportantă). Etajul 4. Liftul se afla la etajul 4 și era în plină ascensiune. Trebuia să mă grăbesc. M-am dus în dreptul scării de incendiu și m-am uitat pe furiș în jos; nu era nimeni, toată lumea se afla în fața blocului. Liftul ajunsese la etajul 8. Nu mai conta.

Am început să cobor scările în grabă. Palmele transpirate din cauza fricii nu erau de absolut niciun ajutor, odată fiind chiar pe punctul de a aluneca și de a împărtăși soarta Larei.

Lara...

Când am ajuns într-un final pe pământ, am luat-o la goană pe o alee lăturalnică, chiar înainte ca celălalt polițist, un lungan blond cu fața plină de acnee, să se uite în jos. Puteam face un singur lucru: să fug.