C'est la Vie

Capitolul 1

Lumină. Tot ce văd momentan este lumină. Ochii mei obosiți nu vor să iasă la iveală, ascunzându-se sub pleoapele grele ce se închid și se deschid încontinuu, străduindu-se să producă o vedere clară. Încerc să adorm pentru a 14 a oara în noaptea aceasta, dar se pare că încă o noapte este trecută pe lista imaginară a nopților pierdute în ultimele 4 luni. Încep să clipesc din ce in ce mai repede, gândul de a mă arunca in brațele adâncului somn dispărând fără urmă. Ei bine, se pare că pentru mine a început o noua zi. O zi destul de deosebită. 5 octombrie, zi în care din fericire sau păcate este ziua în care familia Alexandrescu se va dezbina. Înca nu sunt sigură dacă e de bine sau de rău faptul că astăzi va avea loc procesul de divorț al părinților mei, având in vedere că astăzi se va întâmpla în sfârșit ceva nou, în sfârșit o pauză de la rutina mea zilnica de a-mi revărsa toată frustrarea, furia și tristețea prin lacrimi. Sunt conștientă de faptul că astăzi cu siguranță se va întâmpla ceva ce mă va tulbura, dar totuși nu voi mai sta încă o zi închisă în camera mea făcând nimic în afară de a mă comporta precum o persoană cu ceva probleme psihice. Sunt mulțumită că azi se va pune capăt tuturor problemelor, voi fi in sfârșit libera. Eu, mama și fratele meu. Singuri, în liniște și pace. Îmi aduc aminte din nou de el. Oh, nu, te rog. De ce a trebuit să-mi aduc aminte? Nu mai vreau să fie in mintea mea, vreau să dispară, să am câteva momente de liniște. Sincer, niciodată în viața mea nu am simțit mai mult dispreț și ură față de cineva, așa cum o fac acum, fata de "el", propriul meu tată. Ce fel de om cu inimă ar putea să provoace atâta suferință cuiva, știind că persoana pe care o rănește este femeia ce i-a dăruit pe langa 2 copii, iubire și loialitate nemărginită? Nu știu dacă cineva mi-ar putea răspunde la intrebarea asta vreodată, dar și o viață de m-aș gândi la asta, tot n-aș găsi răspunsul. Sper totuși ca după proces, fratele meu mai mare Victor să vină împreună cu mine și mama în Germania. Pot spune cu tărie că eu și Victor avem cea mai ciudată dar frumoasă relație soră-frate, în care ne certăm de minimum 4 ori pe zi, fie din cauza glumelor sale proaste, fie din cauza incapacității mele de a fi o soră normală, ori din orice alte motive banale cauzate de el sau de mine. Cred că fiecare ,,ciondaneală" în parte a avut atașată câte o lecție importantă despre viață in general, sau de ce nu, chiar și lucruri pe care încă nu le știam despre noi înșine. Probabil Vic mă cunoaște mai bine decât mama. Și totuși ca să fiu cât de cât sinceră, voi elimina "Probabilul". Îmi cunoaște foarte bine comportamentul, știe când sa fie autoritar, când sa fie blând cu mine. Mă cunoaște atât de bine, încât uneori sunt uimită de el, având în vedere că nici el nu are o personalitate foarte sentimentală, ori o fire foarte interesată de sentimentele celor din jurul sau. Victor știe cu siguranță tot ce am făcut în toți acești 15 ani de viață în care l-am exasperat în adevăratul sens al cuvântului. I-am povestit despre toți "iubiții mei secreți" de la grădiniță și clasele primare, plus "îndrăgostelile" din clasele gimnaziale, unde lucrurile de complicaseră puțin și la fiecare "despărțire dureroasă" plângeam câteva ore intens după care făceam noapte albă, fiecare noapte de genul având o mulțime de promisiuni făcute de mine cum că nu o să mă mai "îndrăgostesc" niciodată, pentru că iubirea e nașpa și doare, dar amândoi știam că nu o să fie așa, iar în scurt timp vom repeta ceea ce știam eu mai bine. Cu toate că eram o elevă serioasă, cu lecția învățată și temele la zi, care muncea din greu pentru un viitor strălucit în arhitectură, o dată cu "îndrăgostelile" mele, veneau și note mai mici cu câteva puncte decât ce obișnuiam să obțin, care erau capabile să-mi strice media, dar cum că am un frate cum nimeni nu are, după o morală de 5 minute în care-mi spunea să-mi bag mințile-n cap, că nu-i de glumă, mă îmbrățișa, îmi ciupea nasul până nu-l mai simțeam, apoi învățam împreună pentru a-mi repara media condamnată la scădere. Cu toate astea, cu aceste amintiri, fie ele siropoase, amuzante sau amare, îmi dau seama că eu nu pot sta departe de el, cum de altfel nici el nu poate sta departe de mine. Face parte din mine, sunt sigură de asta. Și el o știe. Simt cum ceva lipsește când el e plecat de nebun Dumnezeu știind pe unde, sau cu cine, iar eu n-aveam cu cine sa fac pe "pitica nenorocită", cum obișnuiește el să-mi spună atunci când îl necăjesc. Și cu siguranță știu că și el își dorește să vină în Germania, are un fel de pasiune pentru țara asta, cine stie ce o fi mostenit el de la bunicii noștri materni care au fost germani, motiv pentru care numele de familie al mamei este "Binder". Îmi aduc aminte cum am implorat-o pe mama să-mi schimbe numele din Alexandrescu în Binder când am aflat ce a făcut tata. Mă rog, el a făcut foarte multe lucruri de rahat care să ne rănească atât pe mine, cât și pe Victor, dar ce a făcut ultima dată a fost ,,cireașa de pe tort".