Era Monştrilor-Infernul Pe Pământ

Prolog

Temperatura mult prea scăzută trimitea fiori reci prin tot corpul meu, dar mă obişnuisem deja şi nu mă deranja prea mult, in ultimele luni vântul plimbase peste tot globul norii de praf, cenuşă si orice au mai produs exploziile din acel moment fatidic in care in cateva minute milioane de ani de evoluţie au fost distruşi. Fiecare zi continua să se inrăutatească, cerul devenea tot mai intunecat, razele soarelui ajungeau tot mai rar pe suprafaţa pământului iar atmosfera se răcea de la o zi la alta. Acum fulgi de zăpadă negri si radioactivi pluteau uşor prin văzduhul gri lipsit de orice formă de viaţă şi işi incetau călătoria pe ruinele unui oraş parcă străvechi in care acum domnea o linişte sumbră. Se apropie iarna nucleară, nu credeam vreodată că o să fiu martorul unui asemenea eveniment, dar uite-mă aici, rănit, infometat şi lipsit de apărare, nu stiu dacă o să mai rezist mult, dacă rănile nu imi vin de hac atunci chestiile or s-o facă. Ultimul atac a fost mult mai organizat, chestiile evoluează, devin mai inteligente, am observat strategie, comunicare şi muncă in echipă, este fascinant dar înfricoşător. Atacul a fost unul surpriză şi ne-au prins nepregătiţi, am luptat cât am putut, dar intr-un final a trebuit să ne retragem, o retragere ruşinoasă şi haotică, fiecare a fugit in altă direcţie sperând să scape de o moarte macabră, nu am discutat niciodată un asemenea scenariu, nu credeam că asa ceva este posibil, cel puţin nu atât de repede, este trist că aroganţa specifică rasei umane incă face ravagii in rândurile supravieţuitorilor, ar fi trebuit să invăţăm din greşelile trecutului şi să nu ignorăm posibilele ameninţări, in acest moment nu ştiu dacă mai există supravieţuitori. Nu e tocmai ceea ce imi imaginam cand plictisit imi pierdeam timpul visând să fiu un supravieţuitor intr-un viitor post-apocaliptic, nu sunt un erou, nici un "badass" care face faţă unei armate intregi, sunt doar un simplu om ce nu vrea să moară incă. Nu pot să neg că imi lipseste vechea eră, imi lipsesc serile petrecute la acel magazin micuţ alături de prieteni, imi lipseste familia, imi lipsesc certurile inutile şi nopţile pierdute pe afară, imi lipseşte totul, chiar şi plictiseala.
Ies din transă si imi aprind ultima ţigară, trag fumul dulceag in piept şi il ţin in mine preţ de câteva secunde, apoi il dau afara din sistemul meu respirator si trag cu pofta pe al doi-lea, dar simt că rămân fără energie si scap ţigara din mâna, cade leneşă pe genunchi, se rostogoleşte şi aterizează lângă bocancul negru, zgâriat şi aproape rupt din piciorul meu drept. Impins de dorinţa de nicotină incerc să o ridic, mă aplec, o ating cu varful degetelor dar in secunda următoare mă prăbuşesc la pământ, rănile işi spun cuvântul, incerc să imi adun forţele şi să mă ridic dar imi este imposibil, totul incepe să se intunece incet in jurul meu, cum asta nu era de ajuns incep să aud zgomote tot mai puternice apropiindu-se de locul in care m-am oprit când am crezut că sunt in siguranţă, grozav, nici forţă să mă panichez nu mai am. O liniste ciudată pune stapânire pe corpul meu iar in cap imi răsună neincetat "m-au găsit, drumul meu se incheie aici, cred că ăsta imi este sfârşitul, imi doresc să mai văd odată chipul celor dragi, imi lipsiţi toţi, adio viaţă nenorocită, mulţumesc pentru tot" inchid ochii si incerc să-mi imaginez ceva frumos, oboseala mă cuprinde tot mai tare şi in următoarele clipe totul devine negru...

Helooo, nu prea ştiu ce să zic, sper să vă placă :)