Negură

Mister

Oceanul îi șfichiuia obrazul cu o bură densă și sărată, în rafale ce îi tăiau răsuflarea, amețind-o. Încremenită sub forma unor franjuri aurii și cenușii pe nisipul ud, amintirea talazurilor dispărute în larg amenință să-i șteargă urma pașilor. Agățate de cerul suspendat, doar vârfurile de un verde-închis ale chiparoșilor cruțați de vânt îi rețineau privirea și-i mențineau fugarei echilibrul precar.

După ce își făcea treaba, fetei îi plăcea să își scoată gluga în fața victimelor, apoi pleca așa, cu fața descoperită, anume ca să își arate cugetul împăcat. Osteneală zadarnică, lângă far nu risca să întâlnească nici un suflet înainte de revărsatul zorilorși de ceasul refluxului.

Dunele umede se învecinau cu deșertul mlaștinilor de unde se extrăgea sarea, amorțiți sub chiciură și arareori vizitate de căteva rațe sălbatice.
La câțiva metrii mai încolo, părăsit în peștera sălbatică, zăcea cadavrul unui baiat cu păr bălai și murdar cu sânge și nisip, ce avea întipărită pe chip frica...

Devonne nu-i luase decât cămașa plină de serul vieții, sfâșâiată de loviturile de cuțit.
Ajunsă la far înainte de a-și scoate din rucsacul milităresc săculețul de mătase în care se afla cămașă băiatului, fata și-a pus o a doua pereche de mănuși chirurgicale. A depus trofeul în dreptul vechii intrări, acum condamnate. Doar un gând nu îi dădea pace, cele două perechi de mănuși oare erau suficiente ca să o apere de SIDA, hepatită, tuberculoză și meningită? N-ar trebui, oare, data viitoare, să își ia mănuși din sârmă de oțel inoxidabil, ca acelea folosite de anatomo-patologi?

"Mănuși de oțel" , "Mănuși de oțel" , aceste cuvinte îi îngețaseră până la urmă gândurile- de când Devonne îi înfipsese pumnalul în gâtul băiatului, nici o altă imagine nu mai reușea să se înscrie în contextul său.

Privea cămașă de parcă nici nu era acolo, iar privirea i s-a înveselit cand a observat cum se preling de pe cămașă picături de apă cu sânge. Ea s-a simțit la fel de mulțumită ca un copil care tocmai se răzbunase de vreo umilință, făcând o poznă înfiorătoare.
Fata a tremurat din senin, făcând-o să tresară, și-a strâns mânușile, și-a refăcut expresia ce emana puritate, pe care i-o cunoștea lumea. S-a întors din drum, prin mlaștină, ajungând într-un final acasă și trântindu-și in chiuvetă mănușile pătate si hainele îmbibate cu transpirație și siguranță, lăsând robinetul deschis fără să aibă vreo grija. Se puse în pat, arborând un zâmbet care ar fi putut însemna că, într-adevăr, nici vorbă să se fi terminat...