Moartea lui Violet

Prolog

Îmi aminteam perfect acea zi. Asta nu din cauză că eram fericită de ce avea să se întâmple, ci din teama a ce avea să urmeze. Nu împlinisem bine nici 15 ani și deja era timpul să mă căsătoresc. Să port acea rochie albastră, acel voal care trebuia să îmi acopere chipul astfel încât să arate puritatea unei copile. Asta eram, un copil luat din propria casă fără vreun drept de a spune ceva, obligată să mă supun.

Îmi aminteam patul și camera, îmi aminteam tot ce se petrecuse în acei ani, iar acum.., acum sunt între trei pereți reci, un perete din bare de metal și o mică fereastră ce mă ajută să observ când ziua ia locul nopții și viceversa. Să îmi dau seama, măcar puțin, de vremea de afară. Înainte îmi plăcea ploaia, îmi plăcea să o privesc și să o ascult. Acum însă îmi este frică de ea, de răceala ei și de faptul că se scurge cu ușurintă pe mica mea fereastră spre altă realitate.

Temnința mea se afla sub pământ, astfel încât puteam să văd prin acel spațiu poteca pe care treceau oamenii, pământul fiind bătătorit de picioarele acestora. Puteam să aud forfotul din exterior de parcă era o pedeapsă în plus față de cea la care fusesem deja condamnată. Vedeam în fiecare zi că realitatea trecutului era atât de aproape de mine, dar totuși atât de departe. Uneori, seara, puteam să aud cupluri de îndrăgostiți care șopteau între ei și râdeau încet parcă ascunși de întunericul serii, protejați totodată de aceasta.

Îmi aminteam când eu treceam pe acea potecă și auzeam gemetele pline de durere ale bărbaților care se aflau în acele celule, iar acum făceam parte din ei.

Îmi aminteam cum femeile care erau în compania mea îmi spuneau mereu să grăbesc pasul și să ignor ceea ce auzeam. Dar cel mai important, trebuia să uit și să nu mă gândesc la ei. La faptul că se aflau acolo pe bună dreptate sau nu.

Îmi aminteam cum am zărit odată o femeie care stătea în genunchi și plângea la acea mică crăpătură spre bărbatul din interior, acesta mângâindu-i obrazul printre barele de metal, șoptindu-i cuvinte calde de alinare. Mereu mi se spunea să ignor acele momente macabre, execuțiile publice, suferința la care toată lumea era supusă, deoarece niciodată nu avea să mi se întâmple mie. Doar eram regină pe atunci. Însă nimeni nu îmi spusese că într-o zi, eu voi fi cea închisă în așteptarea propriei execuții, dar fără nimeni care să plângă după mine.

Îmi aminteam teama. Durerea.

Îmi aminteam prima dragoste. Îmi aminteam de el.

Acum însă îmi era doar teamă de ceea ce avea să urmeze și dacă aveam să am un viitor în care puteam să îmi amintesc de zilele prezentului și să spun că totul a trecut.

Voiam să mă strâng într-un colț și să dorm pentru restul zilelor ce aveau să urmeze, ca apoi să deschid ochii și să mă trezesc în alt loc. O câmpie la picioarele mele, iar în spatele meu un munte, înfricoșător de înalt, dar frumos. În dreapta o casă, iar în stânga o livadă plină cu pomi, loc de unde puteam să aud glasurile copiilor mei ce alergau în voie fără nicio grijă. Oricâte nopți îmi imaginam acest peisaj, niciodată nu reușeam să îmi imaginez chipul celui cu care aveam să fiu acolo. Chipul tatălui copiilor mei. Chipul primului meu soț care nu avea să se întoarcă la mine pentru realizarea acelui viitor imaginar din mintea mea. Oare era necesar să mor ca să ajung lângă el?

Poate...