Dum spiro, spero (carte nefinalizată)

Prologul unei morți

     Sunt foarte multe lucruri care se pot întâmpla după moarte. Nimeni nu știe cu siguranță și tot ce citim sunt supoziții, păreri, unele cercetări științifice făcute pe creiere imediat după ce pacienții mor și, bineînțeles, mai sunt acele cercetări spirituale pe care nu prea le-am înțeles vreodată. Oricum ar fi, există multe lucruri după moarte. Eu sunt o dovadă a acestui fapt.

     Niciodată nu cred că m-am gândit că voi mai raționa după ce voi închide ochii veșnic. Niciodată nu cred că încă aș fi putut respira după moarte. De fapt, nici nu sunt sigură de ce aș fi putut gândi înainte de moarte, pentru că nu îmi amintesc nimic din vechea viață. Și cu toate astea, stau în dreptul locului ce reprezintă moartea mea. Mă repet cu acest cuvânt de o lungă perioadă de timp, dar nu am ce face. Sunt înconjurată de acest cuvânt; moarte. Stau deasupra refugiului în care eu ar fi trebuit să zac și să putrezesc.

     Știu că nu îmi imaginez, deși a părut al dracului de imposibil la început. Dar sunt moartă. Sunt moartă și teoretic, îngropată. Practic încă umblu printre cei vii. Nu sunt fantomă. Oamenii mă pot atinge, deși aș prefera să nu o facă decât cu scopul hrănirii mele. Eu însă, pot umbla prin lumea lor, printre ei toți, atingându-i, oferindu-le moarte în schimb și nimic mai mult. E tot ce pot face pentru ei. Moartea e singurul dar pe care îl pot dărui.

     Zâmbesc fără să vreau la gândul ăsta, simțind iluzia aromei vieții pe limba mea.

     Sunt un copil al nopții, al morții. Îmbrățișez întunericul așa cum oamenii își îmbrățișează speranța de a mai vedea și a doua zi soarele pe cer. Sunt o ucigașă a speranței.

     Îmi așez florile pe propriul meu presupus mormânt. Pământul, sub care coșciugul meu cel gol a putrezit deja, este înconjurat și acoperit de marmură albă, cu mici detalii florale de un roz pal, aproape transparent. Damek a simțit nevoia de a acorda atenție unor detalii mărunte, care pentru mine oricum nu au pic de importanță. Pe piatra de mormânt este un nume care nu îmi aparține, dar nu e niciun an și niciun alt detaliu. În schimb, știu exact când a fost conceput mormântul, căci eram pe lângă el, coexistam fară să înțeleg prea multe din noua mea viață. Eram prea pierdută, prea speriată, prea absentă.

     Pufnesc nemulțumită, pășind prin jurul mormântului. Aerul de aprilie îmi face părul să îmi fluture prin aer, dar nu pot aprecia exact temperatura de afară. Umbra vagă a propriului corp stă întinsă pe mormânt. Sub lumina slabă a felinarelor și înconjurată de sunetele insectelor din cimitir încerc să îmi amintesc de ce am venit aici, însă nu am un motiv întemeiat.

     Încep să fac pași mici de jur împrejurul marginii de marmură.

     Crucea-mi zace unde ar trebui să îmi fie capul, în ambele ei părți stând niște felinare înalte pentru lumânări, de parcă ar veni cineva și chiar ar fi utile la ceva. Singurul lucru schimbat din cimitir sunt noile morminte care au apărut în cei trei ani de când am venit prima și ultima data aici, însă în rest totul e neschimbat. Când privesc din nou mormântul din fata mea, flăcările lumânărilor pe care mi le-am aprins singură pâlpâie violent în interiorul felinarelor, între gemulețele din sticlă de mozaic. Nimeni altcineva nu vine. Nu are cine să vină.

     În bolul conceput tot din marmură stau răsfirați trei trandafiri albi pe care Damek mi i-a pus în brațe în drum spre cimitir.

     — Letha...

     Vocea Creatorului meu sparge sunetele nopții, deși abia dacă a șoptit. Este dincolo de zidurile cimitirului, însă văzduhul poartă spre mine nerăbdarea lui. Nu e o plăcere pentru niciunul că am venit aici.

     Mă întorc cu spatele la propriul mormânt, făcând stânga spre ieșirea din cimitir exact când Damek se sprijină cu umărul de poarta înaltă. Nu vine spre mine, dar îl simt cum mă cheamă, cum privește spre mine și cum privește apoi dincolo de mine, spre interiorul cimitirului.

     Mă gândesc că vampirul are dreptate. Nici nu are rost să vin aici, la un mormânt gol, la un mormânt lipsit de vreo amintire a ce am fost vreodată.

     Nu mai am ce face aici, iar asta probabil va fi ultima vizită ce mi-o voi face. Tot ce știu e că viața mea a început odată cu Damek și că nu mă leagă nimic de acest mormânt gol.