Firat (II)

1.

Firat

Cât de greu este să fii singur.

Cât de dificil este să te întorci în fiecare zi într-o casă goală.

Pereții îmi sunt singurii companioni.

Totul în jurul meu îmi inspiră pustietate.

În loc de inimă am doar un loc gol, căci am lăsat-o la ea. La fel și sufletul. Nu știu ce mai înseamnă să iubești. Au trecut atâția ani de când nu am mai simțit asta. Dragostea nu mai înseamnă nimic, e doar un cuvânt.

Nu am putut să o uit, ea, fata cu părul negru și ochi de smarald îmi bântuie nopțile și-mi face zilele un chin greu de suportat.

Cinci ani, de fapt aproape cinci. Oare m-a așteptat așa cum mi-a promis? Oare chiar am însemnat atât de mult încât într-adevăr să merit sacrificiul?

Câtă durere poate suporta un trup, câte lacrimi pot varsa ochii, cât poate îndura sufletul? Atât de multe întrebări...

Nu știu dacă a fost cea mai bună alegere când am rugat-o să mă aștepte, dar tot ce am făcut și fac, e pentru ea. Vreau să îi ofer un viitor mai bun, să nu ducă lipsă de nimic.

Mereu mi-am imaginat viața în țara mea natală, niciodată nu am sperat sau visat că voi fi nevoit să mă mut pe alt continent, că voi fi nevoit să iau viața de la zero, să înfrunt greutățile și să duc grija zilei de mâine. Să supraviețuiesc într-o țară străină a fost mult mai greu decât mi-am imaginat.

Am plecat la scurt timp după ce mama a fost externată, vroiam să fiu sigur că va fi bine, am ignorat rugămințile ei de a rămâne și deși nu vroiam să plec am făcut-o. Părinții mei, cei reali adică, nu știu nimic de ei, nu i-am văzut deloc, pur și simplu am evitat să dau ochii cu ei.

Am plecat luând cu mine doar amintirea ei, frumoasa mea cu ochii verzi.

Sigurul lucru care m-a ajutat să merg înainte chiar și când mi-a fost greu a fost amintirea ei, vorbele ei, rugămințile ei, șoaptele de iubire și promisiunea ce mi-a făcut-o când ne-am luat rămas bun pe banca din parc. Acolo am pecetluit dragostea noastră cu un sărut. Singurul pe care i l-am dat, dar care valorează mai mult ca orice altceva. Ea a fost ancora ce m-a ținut la mal, liana de care m-am agățat ca să nu cad în prăpastia durerii.

Uite-mă aici, în locul unde am jurat că mă voi strădui să supraviețuiesc pentru ea.

Sunt în acest oraș de cinci ani și încă nu m-am obișnuit fără ea.

Familia mea, familia mea ce nu o credeam în stare să îmi facă asta și totuși a făcut-o, m-a lăsat baltă când aveam cea mai mare nevoie de ei... Singura care am mai ținut legătura a fost Zeze. Poate și mama ar fi vrut să îmi vorbească dar nu s-a putut.

Nu știu de ce am fost atât de încăpățânat, de ce am refuzat să țin legătura cu Feride, poate a fost o prostie sau poate mândria m-a împiedicat.

Mândria prostească pe care am vrut să o consider grijă. Am vrut ca ea să nu știe cât îmi e de greu, cum am petrecut zile întregi fără să mănânc nimic, muncind pe unde puteam doar ca să strâng bani pentru facultate.

Cel mai greu mi-a fost în primul an, zile întregi în care intram în restaurante și munceam pentru o masă caldă spălând farfurii iar nopțile dormeam pe unde apucam. Cu timpul m-am obișnuit, am început să lucrez la un hotel, parcam mașinile clienților le căram bagajele. Acolo am cunoscut o familie cumsecade care mi-a oferit ajutor necondiționat când m-au văzut studiind în fața hotelului. Singura lor condiție a fost să îmi termin facultatea.

Ei au fost cea de-a doua familie. Domnul și doamna Morison. Încă de când am ajuns în această casă m-au tratat ca pe propriul lor copil. Cu ajutorul lor mi-am găsit și un job mai bine plătit. Am devenit asistent la biroul lor de avocatură si mi-au pus la dispoziție un apartament modest aproape de facultate.

Pe fiul lor, M.J îl cunoșteam de la școală, pe atunci însă nu știam că este fiul lor. Mereu era însoțit de iubita lui, cea mai frumoasă fată din campus, cel puțin așa ziceau toți. Eu nu eram impresionat de ea, nici una nu se compară cu Feride plus că privirea Isabelei nu îmi inspira încredere. Doi ani mai târziu am descoperit că am avut dreptate iar Isabel într-adevăr nu era ceea ce părea.

Dimineața vine la fel de rapid ca celălalte, aceleași tabieturi zi de zi. Poza ei lipită pe perete mă face să mă ridic din acest pat în fiecare zi. O urmă de speranță îmi dă puterea necesară pentru a supraviețui, știu că pentru ea voi lupta.

***

A mai trecut o zi, spre deosebire de restul asta a fost oarecum mai bună. Am rămas responsabil la biroul familiei Morrisson deoarece ei au decis să plece într-o călătorie pe timpul verii. Ziua asta a fost bună, cred că este prima dată în cinci ani când am vorbit despre Feride cu altcineva în afară de M.J.

Suntem prieteni, el e singurul meu prieten și eu al lui, nu știu cum de ne-am nimerit amândoi așa bine. Ceva a fost diferit azi însă, cred că este prima dată în trei ani, de când Isabel l-a părăsit, când l-am văzut îngrijorat și interesat de o femeie.

Moliciunea fotoliului mă face să mă afund cu totul în el, mă face să uit de tot ce mă înconjoară. Paharul de tărie parcă cere să fie degustat, iar trabucul de pe masă abia așteaptă să fie aprins.

— Da Zeze, spune! rostesc rece când apăsând butonul de difuzor al telefonului, deranjat că nu am apucat sa îmi aprind trabucul.

— Firat, te rog să te așezi, am să îți dau o veste. Și nu știu dacă îți va plăcea, spune aceasta cu o voce joasă ce îmi face pielea de găină doar la gândul că s-a întâmplat ceva cu Feride.

— Zeze spune odată! Mă răstesc la aceasta fără să vreau, dar numai gândul că iubirea mea a pățit ceva mă omoară.

— A fugit! Spune aceasta rapid iar apoi începe să plângă .

— Cine a fugit, Zeze, cine a fugit? O întreb încercând să înțeleg ceva prin suspinele acestuia.

— Feride.

Atât mi-a trebuit să aud, picioarele mi s-au înmuiat iar telefonul a aterizat pe podea făcându-se bucățele.