"Călăul"

Capitolul 97

             Nu mă vindecasem, mă mințisem atât timp doar pentru a-i mulțumi pe ceilalți, pe mama, tata, Emma, Ken, Kevin și restul. Însă eu nu eram bine, îmi ascunsesem rănile sub un voal alb de minciuni și trișări. Iar acum la vederea lui, la apariția sa devastatoarea în viața, mintea și trupul meu, eu cedasem. Era o slăbiciune, deși a fost odată cel care îmi spulberase inima, îmi oferise cel mai de preț lucru, dar care s-a distrus imediat. Îl iubeam. În ciuda a toate lucrurile care mi se întâmplaseră, eu încă îl vedeam doar pe el în orice bărbat. Iar acum el era în fața mea și tot ce făceam era să-l îndepărtez și mai mult. Însă nu voiam ca să știe prin câte trecusem din cauza lui, nu voiam să știe ce lăsase în urmă și ce pierduse, s-ar fi învinovățit și ar pleca din nou, lăsându-mă iar singură.

" Te-am lăsat odată singură, nu mai pot face asta! " mâna sa mi-a prins brațul în momentul în care am dat să trec de el, dar trupul mi s-a izbit de umărul său. " Nu pot fără tine! " s-a așezat în fața mea. " Nu am aer atunci când tu nu ești. "palma s-a stângă a călătorit, ajungând în dreptul feței, cuprinzându-mi obrazul tandru.

" Este în ordine! " am spus. " Te vei obișnui." Am adăugat, iar privirea i s-a încruntat. " Nici eu nu am putut respira fără tine în tot acești ani, dar la fel ca mine, te vei obișnui în cele din urmă! " i-am atins umărul cu mâna și luându-mi inima în dinți am trecut de el, mergând agale spre parcarea de alături.

              În momentul în care am pătruns în mașină am simțit cum picioarele mi-au cedat, iar palmele mi-au transpirat instantaneu. Mi-am tras geanta în brațe pentru a găsi cheile de la mașină, însă totul se încețoșa, eu tremuram, iar ochii îmi erau plini de lacrimi. Nu mai vedeam nimic, doar pe el stând în fața clădirii cu pumnii strânși puternic în jurul trupului masiv. Iar eu eram aici, în cutia metalică ce odată îmi adusese moartea și suferința ce mă îngenunchease cu adevărat. El nu avea să știe niciodată ce lăsase în urma sa, întrucât aflasem recent de plecarea lui ce avea loc peste doar o lună de zile, ce erau 30 de zile? Trecuseră aproape numărul dublu de la venirea lui..., iar el nu aflase nimic. Nu avea cum ca zidul meu de secrete să se dărâme acum. Când mai era foarte puțin. Dar el... el avea să plece din nou și poate să vină iar și iar peste ani. Oare aveam să fiu la fel de vulnerabilă și peste timpuri?

             Oare peste alți ani și ani va veni ținând de mână o altă femeie? Alături de copii lor și de imaginea unei familii perfecte? Furioasă am lovit volanul cu palma și mi-am trecut degetele prin părul șaten, el încă îmi aparținea, deși poate era la zeci de mii de kilometri, la zeci de răni distanță, el încă îmi aparținea mie sufletește. Eram mândră. Mândră pentru că știam că am semnat cândva totul peste bărbatul plin de sine ce încă stătea în fața clădirii din sticlă. Ne aparțineam unul altuia, deși timpul ne marcase în diferite modalități. Îl iubeam. Așa cum era el, eu încă îl iubeam, cu zeci de răni și mii de secrete, eu încă îi aparțineam lui. Însă aveam să-l iubesc în continuare de la distanță, privind cum ține o altă femeie de mână, cum își va iubi cei patru copii pe care și-i dorea și cum avea să mă privească în ochi cu aceeași privire mândră, dar rănită.

Max povestește:

" Este bolnav? " am auzit vocea unei femeii făcând ecou în mintea mea, dar eram prea obosit și extenuat pentru a-mi ridica capul de pe masă.

" Dacă bolnav la el înseamnă beat, probabil da, este foarte bolnav. " o voce cunoscută mi s-a întipărit în minte, dar de asemenea, nu prea eram capabil să-mi ridic capul de pe suprafața dură. " Hai, amice, treci la culcare! " am simțit cum cineva îmi atinge umărul și-n cele din urmă mi-am împins palmele pentru a-mi ridica privirea încețoșată spre cele două persoane din fața mea.