Postmortem

Ligia

   Am pierdut numărul zilelor de când tragedia s-a întâmplat. Încă îmi răsună țipetele oamenilor undeva în străfundul minții. Mă trec fiorii doar când mă gândesc la ce a trebuit să fiu martoră: focuri de armă au trezit tot cartierul în plină noapte, urletele disperate se auzeau din toate părțile și oameni mascați ne răpunea unul câte unul. Copii, femei, bărbați:  nu conta, toți urmau să aibă aceeași soartă. Eu am avut noroc și nu m-au prins, dar mi-aș fi dorit să nu fi fost așa.

   Acum zac într-un bloc părăsit, departe de toată nebunia care a cuprins lumea. Număr orele până când urmează ca primele raze de lumină au să apară pe cer ca să pot începe vânătoarea pentru mâncare. Sper să nu fiu nevoită să recurg la violență din nou pentru ca să am ce manca.

    Lumea a devenit un loc sinistru. Oamenii se omoară între ei pentru ultima firmitură de pâine, pentru o gură de apă. Zilele când lumina soarelui mă mângâia au apus, iar acum ea îmi vestește începutul unei noi lupte pentru supraviețuire.

   ...

   Prima rază începe să lumineze cerul. Este dimineață deja. Nu vreau să ies din apartamentul meu părăginit. Nu mai pot continua așa, este o nebunie curată. Cand se va termina? Cand-

  *toc*  -cineva mi-a bătut în ușă. Așa ceva nu ar trebui să se întâmple. Zona este prea săracă pentru ca cineva să vrea să se stabilească aici. Nu-i de bine.

   *toc* Din nou. Mă mișc cât de silențios pot, îndreptându-mă către un rucsac în care se aflau toate lucrurile de trebuință în caz că trebuia să fug. Îl pun pe spate și mă duc către fereastră. Stau la primul etaj, așa că nu ar trebui să pătesc prea multe dacă sar de aici-

   *bum* - cineva a spart ușa. Îmi întorc capul și zăresc o femeie cu părul scurt care avea o lamă în mână. Respira greu, probabil de la efortul depus în a-mi rupe mie ușa. A făcut un pas înainte, iar eu unul în spate, din nou unul în față și încă unul până când s-a răstit la mine. M-am pitit și am încercat să scap pe lângă, însă a reușit să mă zgârie pe spate. Simțean cum metalul rece îmi trece prin haine și apoi prin piele. Privirea mi s-a încețoșat și genunchii mi s-au înmuiat de la frică și șoc. Am căzut la pământ, cu privirea către ușa spartă. Auzeam respirația femeii nebune, iar mintea mea căuta ceva asupra căruia să își concentreze atenția, altfel ceda.

   Dintr-o dată am auzit un set nou de pași venind cu repeziciune către apartamentul meu. M-am gândit că aici îmi voi găsi sfârșitul. Însă în momentul următor, un bărbat cu părul lung și blond mi-a salvat viața. Nu am putut să îi văd fața în acea clipă, însă am auzit foșnetul hainelor și urletul asurzitor al femeii când a fost împinsă pe geam.

   M-am ridicat încet de pe podeaua prăfuită, simțind cum fiecare mișcare îmi înrăutățește condiția.

   "A murit?" Am întrebat cu glas tremurând pe binefăcătorul meu.

   "Probabil că nu."

   "Vrei să mă ucizi și pe mine acum?"

   "Dacă voiam asta, aș fi făcut-o din momentul în care femeia ți-a înfipt lama în spate." Nu i-am răspuns, ci am stat în liniște, cu capul plecat. Apoi am auzit cum se apropie de mine și mi-am închis ochii strâns, sperând că lacrimile care începeau să se formeze nu vor cădea. El s-a apropiat de mine și am auzit cum foșnea ceva într-o geantă. Am simțit mainile lui reci cum ma elibereaza de greutatea bagajului, iar apoi a făcut ceva ce nu m-a luat prin surprindere: a început să se îngrijească de rănile mele. Procesul era lung și destul de dureros, însă nu mă plângeam.

   "Care este numele tău?" Am întrebat într-un sfârșit. Deși eram cu spatele la el, l-am auzit cum a râs slab în timp ce mă bandaja.

   "Ligia." Am râs când am auzit acest nume feminin, însă i se potrivea perfect, nu știu de ce. Am tăcut și el a înțeles de ce. Ceva îmi spunea că avem să petrecem mult timp împreună de  acum încolo. Și speram că așa va fi. Nu mai sunt singură în tot haosul ăsta.
   "Mulțumesc." Și a înțeles ceea ce am vrut să îi spun prin acest cuvânt, încuviințând din cap.