Povestea Mea

Nebunul

Era toamna anului 1997, mai exact 4 septembrie 1997, ziua în care a mea mamă avea să dea naştere unui specimen demn de Cernobîl.
Un copilaş foarte slab, rahitic, cu păr creț si ochi căprui. Trecând anii începusem să descopăr lucruri noi, oameni noi şi locuri noi. Odată cu înaintarea în vârstă se apropiau anii de intrare la grădiniță.
Odată intrat în grădinița, aveam să devin coşmarul unui băiat, de ce? Păi să vă spun.
Într-o zi cu soare, eram liniştit afara, în pauză. Dupa terminarea acesteia mi s-a făcut foame, ştiind că am un sandwich în ghiozdănel, m-am îndreptat bazat spre acesta să mănânc liniştit, când, ca prin miracol observ că al meu sandwich nu era în ghiozdan ci în mâna, respectiv gura colegului meu, nu i-am urat "poftă bună", ci un tractoraş fix în cap până am stricat tractoraşul, al lui, bineînțeles.
Doamna mea profesoară văzând ce s-a întâmplat, singura pedeapsă pe care mi-o putea da era să îmi confişte cartea de colorat cu Aladin, am plâns mult pentru acea carte, iar el după acel tractoraş. Practic eram chit, teoretic nu, pentru că el îmi mâncase şi sandwich-ul. Trecând anii uşor uşor, ajunsesem şi în clasa I (cum naiba? Habar nu am..), am avut de cunoscut copii noi, profesori noi, materii noi.
Ei bine, anii trec, ajungând în clasa a IV-a, am trăit cel mai mare coşmar al meu. Era 18 noiembrie 2007, o iarnă grea şi cea mai urâtă dimineață din viața mea. Dormind liniştit, între orele 4-5 dimineața mă trezesc în țipete, urlete si o mare panică, tulburat, mă dau jos din pat să văd ce se întâmplă. După ce ies din camera mea, ducându-mă spre camera de unde se auzea atâta gălăgie, observ ceva foarte straniu pentru un copil, mama mea întinsă în pat iar tatăl meu căzut din pat. Bineînțeles, amandoi în stare foarte gravă, atât de gravă încât tatăl meu a fost internat în spital iar mamei i-a fost declarat decesul. În acea săptămână viața mea se schimbase radical, dupa înmormântarea mamei eu mă mutasem cu bunica în Bucureşti, un loc primejdios, periculos plin de tot felul de anturaje periculoase. În prima mea zi de şcoala în Bucureşti eram foarte timid, nu cunoşteam pe nimeni, aveam un sentiment de frică deoarece eram numai printre străini, asta până când mi-am cunoscut noul coleg de bancă, un băiat la fel de nebun ca mine, Mirescu Ionuț, un băiat de treabă, datorită lui am reusit să mă împrietenesc cu toți copii acelei clase, ccunoşteam fete noi, băieți noi inclusiv locuri noi.
Anii treceau, mie mi se făcea dor de al meu părinte decedat, dar, înaintat din ce în ce mai mult în vârstă am început să mă obişnuiesc cu lipsa ei.
Într-o seară, după ce îmi fac prieteni noi în noua mea zonă de copilărie, eu alături de un prieten, Teo, decidem să mergem la fotbal. Teo fiind un băiat slăbuț, puțin mai înalt ca mine, blond cu ochii căprui, datorită lui am reuşit să cunosc mai mulți copii, şi fete dar şi băieți, în acea seară când am decis să mergem la fotbal, eu nu anunțasem niciun membru al familiei în legătură cu locul unde aveam de gând să merg pentru a juca fotbal. O decizie foarte proastă, deoarece la întoarcerea mea către casă eram căutat de bunica mea, foarte speriată crezând că s-a întâmplat ceva grav cu mine, când m-a zărit, mi-a dat o palmă peste față drept pedeapsă pentru ce am făcut. Nu am spus nimic, eram foarte şocat şi ştiam că am meritat acea palmă. Şi de aici, începea Florin să prindă doza de nebunie, ieşeam afară zilnic, nu aveam oră de intrat în casă şi cutreieram bucureştiul pentru a cunoaşte locații noi, oameni noi.
Ajunsesem în clasa a VIII-a, de aici începeau belelele pentru mine şi ai mei prieteni. Într-o zi de vară, călduroasă eram afară cu câțiva prieteni, Teo, Roby şi Dragoş, plictisiți pe o bancă ne-am hotărât să facem o farsă cam periculoasă, Sfoara Invizibila
Exact, asta făceam noi pe o şosea principală pe unde treceau foarte multe maşini, asta până când maşina de poliție a parcat fix lângă mine, ceilalți au apucat să fugă, eu am îndurat "gogoşarii":
Polițistul: -Ce faci tinere?
Eu: -Mă joc.
Polițistul: -Nu e cam periculoasă această joacă a ta?
Eu, uitându-mă ciudat la el, îi răspund:-Nu cred.
Polițistul: -Bine, buletinul îl ai la tine?
E: -Nu.
P: -Foarte rau, te rog să îmi dai datele tale (nume, prenume, data naşterii, numele parinților şi adresa)
Eu dândui ce îmi ceruse, aşteptam să plece, când, vine colegul acelui polițist la mine şi imi spune:
P2: -Tinere, ştii că ce ai făcut tu acum este faptă penală şi se pedepseşte cu închisoare?
Eu, mirat, începusem să mă gândesc la ce e mai rău şi mă luase frica, ca apoi, să strâng din dinți şi să îi răspund negativ.
P2: -Bun, vei primi o amendă în valoare de 900 lei, şi dacă te mai prind, şcoala de corecție scrie pe tine.
Vă dați seama că mi-a dat o sperietură foarte mare, nu? Bineînțeles că nu am primit nicio amendă, dar nici nu am mai făcut acea farsă, nu voiam să risc.
Peste un an aveam să pierd un tovarăş, Roby pleca din România, mai exact, se mutase în Scounthrope, Anglia, a fost o despărțire urâtă, un prieten în minus.
De atunci, relația de prietenie dintre mine şi ceilalți s-a răcit, un "salut" pe stradă şi după îşi vede fiecare de drumul lui.