Jurnal

Amintiri

Eh... Nu prea stiu cum sa incep. Aseara, cand m-am gandit sa ma apuc sa scriu, stiam exact ce vreau, ce am sa spun, iar acum m-a parasit curajul. Ok, stiti cum facem? O sa va pun o intrebare, si vom pleca de la ea, de acord?

Numai eu am observat cat de perfecta e viata unor oameni? Banuiesc ca nu, dar spuneti voi ca n-am dreptate. Din afara se vede ca si cum omul ala ar fi fost construit sa fie fericit. Dar acum am realizat ca e doar o iluzie. Chiar despre iluzia asta voiam sa vorbesc. Am avut si eu un moment in care viata mea a fost pizmuita de altii, considerata pana si de mine fericita.

Am numit capitolul ,,Amintiri" deoarece ceea ce am sa va povestesc nu s-a intamplat acum, ci cu cateva luni in urma.

Probabil stiti momentul ala cand stai si te uiti pe pereti, sau pleci cu familia pe la rude, dar tu n-ai chef nici sa traiesti. Pai da, intr-un moment din ala am primit un mesaj care ma anunta ca plec in tabara. Nu va puteti imagina cum am sarit de fericire, si cum in minte imi faceam deja bagajele. Dar, cu cat se apropia momentul plecarii, eram tot mai posomorata. Eu nu m-am vazut niciodata o frumusete, dar visam in continuare la un print pe cal alb, sau pur si simplu la un baiat care s-ar fi indragostit de mine. Aveam nevoie. Dar, stiindu-ma cum sunt, cum arat, am presuspus ca o sa fie doar o excursie plictisitoare, iar acolo voi sta in camera si voi citi. Vai, cata distractie!

Drumul pana acolo a fost intradevar foarte monoton, si prezentarile foarte cordiale, imi pierdusem orice speranta. Dupa ce am mancat, ne-am supus unui joc interesant, si ne-am facut un scut, Printre alte lucruri banale ce trebuiau scrise pe foaie, trebuia cumva sa amintim si sensul vietii. Eu atunci, rosie ca focul, am spus ca nu are rost viata daca nu iubesti. Pana si o patra merita iubire, pentru ca orice fiinta din Univers simte. Le-am spus atunci ca marele meu defect este ca iubesc TOT. Pentru un moment s-a lasat linistea, reflectau, apoi... m-au aplaudat. Voiam sa intru in pamant, va asigur. Din acel moment am pus ochii pe un tip frumusel, cu parul negru carliontat, un introvertit, dar o privire in ochii lui negri mi-a spus ca e mai mult de atat.

Ca orice om care gusta pentru prima oara libertatea (eu) nu stiam ce sa fac, cum sa reactionez. N-as fi baut, n-as fi fumat, doar... as fi dansat. Mi-au dat drumul la muzica, dar parca decorul era incomplet. Era atata lume care radea, dar eu ma simteam singura. Am iesit afara, sa stabilesc o comuniune cu natura, si atunci l-am vazut stand in foisor, cu o bere in mana. M-am dus acolo, si pana undeva la 12 am impartit berea, si haina lui, zau, era foarte frig. A inceput sa ploua, noi ne tot apropiam, dar puf, nimic... Dezamagire, stiu...

In camera imi venea sa plang. Cat de singura eram... Toata lumea se distra, dar eu ma luptam cu mine, nu e drept, stiu. Pe la 3, cand omg, voiam sa dorm, vin baietii in pijamale, cica sa le dam mancare (cred si eu, pe stomacul gol nu ai cum sa te distrezi). Contrar asteptarilor mele, in loc sa manance alunele, s-au batut cu ele pana la 4 dimineata ( ce copii). Atunci ne apucase pe toti un somn greu, o stare din aia de moleseala, si l-am intrebat pe tipul de langa mine aproape adormit daca pot sa ma intind pe umarul lui. Mi-a zambit somnoros si a murmurat un ,,Da''.

Cand in sfarsit au stins lumina, eu eram fata in fata cu el (eram 4 in pat, si dormeam de-a latul). Mi-a zambit si a inchis ochii. L-am simtit cum imi cauta mana, si cat de tare ii bate inima. Mie imi batea si mai tare, Il vedeam la lumina difuza a lunii, si simteam ca ma sufoc. Era mai frumos decat il vazusem (nu e acelasi baiat cu primul). Mi-a prins mana, si-a impletit degetele cu ale mele, si cealalta mana mi-o bagase sub cap ( omg, doua visuri indeplinite dintr-un foc). Mi-am zis ca daca nu ma intorc sa-l sarut sunt proasta rau, si l-am sarutat. Doamne ce buze, doamne ce maini, doamne ce baiat! Nu mai stiam cat e ceasul, voiam sa mor in imbratisarea lui, sa mor fericita. Maraia de dorinta, se enerva ca trebuia sa fie silentios (mai erau 2 in pat cu noi), iar eu radeam de situatie, de el. S-a jucat cu mine pana i-am cazut in brate, obosita. Stiu momentul ala mai bine decat ziua in care m-am nascut, caci mi-a dat un scurt sarut si m-a strans tare in brate, spunandu-mi ,, Dormi, micuta mea.''

Acum intelegeti sper ca nu mai stiam de mine. Nici nu realizam ca adormisem foarte tarziu, si peste doar cateva ore trebuia sa ma trezesc. El era tot, si era doar pentru mine.

Nu are rost sa amintesc de ziua ce a urmat, pentru ca activitatile din tabara mi s-au parut o corvoada, abia asteptam seara, sa il am din nou.

Ce-i drept, am asteptat ceva. In seara aia aveam un concurs de discursuri, si nu puteam sa lipsesc. Dupa ce am citit, el m-a luat de mana, in vazul tuturor, si m-a tras afara. Alte saruturi patimase in noapte. Am plecat in camera, unde ne-am uitat la ,,Singur acasa'' (neasteptat, nu?). Apoi a inceput adevarata actiune. Nu a incercat nicio secunda sa treaca pragul impus de mine, doar ma iubea cu toata fiinta lui. Il simteam mai bine ca orice, eram unul si acelasi. Mainile lui explorau corpul meu, si scotea mici sunete de apreciere cand ma vedea cum reactionez. Nu pot sa uit nici acum privirea lui in noapte, cand imi soptea ca sunt frumoasa, ca si-ar dori o viata sa ma aiba doar pentru el. Cand si-a pus mainile pe soldurile mele, la modul posesiv, am inteles ce trebuia sa fac. Sa cobor si sa ne linistim (nici la asta nu va asteptati, nu? motivele pentru care am facut asta sunt lesne de inteles. Desi baiatul era cel mai bun la ce facea, eu imi doream sa raman pe veci cu cel ce va produce deflorarea, deci nu incapea discutie despre asta aici). Ne tot uitam la poze, pana cand s-a uitat in ochii mei si mi-a zis ca ma iubeste, ca nicio fata nu l-a facut sa-si piarda mintile asa cum am facut eu.

Poate va intrebati de ce v-am zis despre asta... Am vrut sa vedeti puterea sentimentului... In cea de-a doua noapte, dupa jocurile noastre, m-a tinut in brate si imi soptea ca ma iubeste ca si cum as fi fost sotia lui. Nu era cliseu, corpul lui nu putea sa minta. Bratele lui imi aratau ca fiecare fibra din el traia si respira pentru mine.

Numai ca totul s-a naruit cand am plecat... El, el probabil ma iubeste si acum, garantez ca n-a uitat o secunda ce s-a intamplat intre noi in tabara, dar nu si-a mai dorit sa vorbim... Mi-a zis ca vrea sa ma uite, ca sa-i fie usor pe viitor, sa nu traiasca in trecut. I-am dat dreptate, dar mi-a cazut cerul in cap.

Vedeti? in acele 2 zile cat am fost cu el viata mea era perfecta, acum.. nu e mai importanta ca cea a unui peste. Dar un lucru am invatat din toate astea: Exista iubire.