Fata ce striga după ajutor...

    Era o dimineață ploioasă. Ora 7.40. Carly,o simplă elevă de clasa 9a a unei școli din Washington,era deacum trezită, își strîngea lucrurile într-un ghiozdan destul de mare pentru că în acea zi trebuia să plece într-o excursie cu clasa în New York. În orice moment putea să apară autobuzul școlar plin cu elevi, conducător și diriginta clasei. Mama elevei, miss Benson, îi pregătea sadwichuri pentru drum. Iar domnul Benson îi povestea ficei despre New York. Despre cum și-a petrecut copilăria în acel magic oraș care nu doarme niciodată. 

   A venit și timpul. Sunetul claxonului a dat de înțeles că trebuie de plecat. Carly și-a îmbrățișat părinții cu cuvintele: - Vă iubesc mult. A luat ghiozdanul în spinare, și a pornit spre autobuz. Cînd a intrat, s-a salutat cu clasa și cu diriginta. Toate locurile din față erau ocupate. De aceea s-a așezat în urmă. Dar nu s-a indispus pentrucă locul din urmă îi plăcea mai mult decît acel din față. Acolo mai stătea un băiat. Colegul lui Carly, Benjamin. Se împăcau foarte bine. Aveau aceleași interese. Iubeau aceeași muzică. Dacă nu-i știai, puteai să spui liber că sunt de la aceeași mamă.

- Deci, Benji, ești gata de călătorie? ( întreabă Carly zîmbind)

- Pff, încă mai întrebi? Așteptam două luni această aventură. Sper să nu mă dezamăgesc.

- Ei da , totul va fi super, crede mă. 

   Și așa autobuzul a pornit în drum. Toți din autocar erau intuziasmați. Era prima dată cînd călătoreau la așa distanțe mari. Diriginta clasei îi povestea cum e acolo, în NYC. Dar Carly nu dorea să asculte acestea pentru că numai 20 de minute în urmă, tatăl ei i-a spus aproape tot ce se putea povesti despre acest oraș. Și-a pus căștile în urechi și se uita pe fereastră. Privea cum autobuzul părăsește Washingtonul. După o oră destul de lungă, Carly și-a scos căștile și a întrebat colegul unde suntem și cît mai avem. A zis că n-are habar unde , dar știa că pînă la destinație mai era 2 ore.

- Știi, diriginta nici nu a spus că vom trece prin pădure. ( Spune Carly)

- Mare treabă, de parcă asta este important. Tot una ne ducem spre New York, nu la camping în pădure. ( Răspunde Benjamin, zîmbind)

   Și în acel moment autocarul brusc frînează. Dar nu se oprește. Alunecă făcînd cîteva cercuri și se lovește puternic într-un copac imens. 

    Carly se trezește înafara autobuzului. Are o zgîrietură pe frunte și o tăietură pe mînă. Un elan stătea mort în mijlocul drumului. Ea a înțeles că accidentul s-a produs din cauza unui simplu elan. Prima ce a făcut , s-a ridicat și a fugit spre autobuz să vadă cine a mai rămas viu. Dar era o liniște mortală. Carly era spreiată. Încerca să se uite prin ferestrele cu sticlă spartă, dar era imposibil din cauza fumului negru-suriu. Motorul a început să ardă. Fata nu știa ce să facă, panica. Înțelegea că în orice moment, autobuzul poate exploda. Și s-a decis să fugă. Fugind din urmă s-a auzit o explozie atît de puternică, încît Carly a fost aruncată în aer. Ea s-a sculat de pe jos. S-a uitat spre rămășițele autocarului. Nu își putea ține lacrimile. Iar rana de pe mînă, continua să sîngereze. Tînăra elevă a rupt o mînecă din cămașa ei și a legat rana cu această bucată de material. S-a așezat în mijlocu drumul, ca dacă v-a trece vreo mașină sau camion, s-o vadă. Fiecare minută așteptată era ca o oră. În capul elevei erau doar acele momente, cînd autobuzul în care erau prietenii și colegii ei, a explodat. 

   A trecut cîteva ore. Carly a înțeles că nimeni nu v-a trece pe aici. Dar nici să plece nu putea. S-a uitat în prejur. A observat o piatră și a luat-o. A scris pe asfalt : * Au murit toți. Doar eu am rămas. Voi pleca să caut ajutoare în partea de est a pădurii*. După aceasta, Carly s-a îndreptat spre pădure.