În structura mea, adrenalina mi-e vitală precum un component ilustru şi mă agit pe locul meu sprijinându-mi coatele de genunchi.
Singurul fapt căruia îi datorez scuze este iubirea, căci n-am avut timp de ea.
Trag ferm...
Vibrația lemnului de mobilă şi melodia alarmei răsuna precum un ecou în jurul meu. Mi-aş dori totul ca să pot alunga pentru totdeauna acest ecou deranjant. O opresc fără să deschid ochii, pe bâjbâite. Apa rece mă trezeşte la realitate.
Privesc cu stupoare ochii încercănați de la nesomn şi umflați. Este o altă zi în care canicula îmi va seca orice putere, o alta zi în care dialogul părinților devine al doilea ecou în maşina ce se deplasează cu grijă. O altă zi care-mi place.
Autovehiculele ce trec pe lângă noi par de neoprit. Senzația că am rămas neclintiți pulsează iar razele soarelui ce se întrezăresc printre ramurile copacilor din spatele semaforului îmi deranjează priveliştea.
Acelaşi aer ticsit printre pereții duri ai şcolii cu adieri vibrante de vânt îmi provoacă înțepături la ochi. Gândurile mă acaparează în fiecare oră, stau şi mă gândesc la orice altceva, lăsând-o pe doamna profesoară de literatură să vorbească în continuare despre Darcy. Privind în gol, spre stejarul înverzit de lângă geam, anticipez clipa în care voi ieşi pe uşa din lemn. Subconştientul rulează fără oprire, căci doar ce ieri fusese ziua mea de naştere. Încă simt gustul înțepător al şampaniei de la ora 00:00 pe buze și asta îmi place la nebunie întrutotul.
Şi speranța încă nu se stinge în regăsirea lui.
-Doamna profesoară, pot pleca? Mă scuz cu voce pițigăiată cu pretextul că pierd autobuzul, în timp ce mâna-mi culege rucsacul și căștile din bancă.
Total contrar faptul că ziua aleg să merg pe jos, seara mi se mulează perfect ca obicei, precum o mănuşă de piele, o a doua piele.
Trag mai bine geaca și ridic breteaua de la rucsac, coborand scările haotic de rapid.
Cu căştile pe cap, vuietul din autobuz devine şi el un sunet agreabil, şoferul schimbă viteza în momentul când mă îndrept pentru a coborî. Inhalând fumul gros şi înecăcios al tobei pline de rugină, uruitul autobuzul se redresează şi dispare, lăsându-mă în fumul înecăcios pe care-l dau în părți cu mâna.
Plămânii mi se chircesc înăuntru datorită fumului greu ce intră înăuntrul meu.
Duşul proaspăt, revigorant şi îmbietor de aroma preferată, picăturile apei încă se plimbă de sus în jos pe suprafața pielii încinse. Iau hainele pe mine, o pereche de ghete, geaca de piele neagră şi mi-o petrec după mine parcurgând holul. Casca şi mănuşile tăiate la vârful degetelor stau nestingherite pe canapeaua din sufragerie. Răcoarea din interiorul garajului îmi zgribuleşte pielea, iar ochii mei se opresc pe motocicleta albastră.
Cu ochii ațintiți spre motor, trag repede bucățile mici din piele peste mâini, închizându-le precaută. Strada e mult mai liberă decât de obicei.
O simt.
Aerul trece nestingherit printre noi, mușamalizându-ne între liniile trasate pe autostradă.
Nimic nu vâjâie ca altă dată, farurile mașinilor se petrec pe parapeții de pe partea necarosabilă și totul rămâne pustiu în jur. Prin viziera fumurie a căștii observ asfaltul negricios și linia albă ce se întinde dincolo de mine, aproape la infinit.
Accelerez și privesc în față, la drumul ce se întinde, apoi opresc la semafor. Turația motocicletei scade la 0 în timp ce sunetul se simplifică, rezumându-se doar la a toarce sub mine în aşteptarea culorii verzi. Privirea fuge prin viziera neagră la grupul din mijlocul trotuarului, analizând la sânge fiecare chip, gest sau trăsătură.
Cu privire ageră, punctul verzui apare subit, făcându-mi piciorul să apese pedala.
Un țâcâit se aude și totul rămâne în spate, lăsând noul să fie prezent și trecut pe sunetul motocicletei.
Schimb viteza, accelerez motorul scoțând sunete mirifice, pierzându-mă între linia albă şi subțire trasată pe asfaltul dogoritor în luminile de pe marginea drumului şi gazul ce se pierde în urma mea.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
