Primul Fulg, Ultima Dorinţă

Capitolul1- MISTERUL

Într-un sat mic, din România, un tărâm parcă uitat de lume, dar plin de farmec, se află o familie de migratori din Turcia, care s-au stabilit de zece ani aici în această ţară minunată. Din această familie mică face parte şi Aylin, sora mai mare a lui Osman şi fiica lui Soner şi Cemile. Aylin este o fată deosebit de frumoasă, cu ochii albaştri, dar care însă de trei ani nu mai vorbeşte decât cu Osman şi cu prietena ei imaginară Berrin. Familia este distrusă, dar încă speră că aceasta îşi va reveni în urma unui miracol.
Pe când toţi ceilalţi pleacă la cumpărături în oraşul din apropiere, Aylin rămâne pentru prima dată singură acasă. Liniştea se instalează...Aylin priveşte pe geam, cu ochii ei mari şi albaştri încearcă parcă să fixeze soarele palid ce se prevedea printre nori. Natura este singurul mijloc prin care cei apropiaţi o pot înveseli, este o potecă ce o ajută să zâmbească. Când priveşte spre minunatele meleaguri, schiţează mici zâmbete în colţul drept al gurii, iar inima parcă îi radiază de fericire. Liniştea se stinge, Aylin îşi începe conversaţia "normală" cu Berrin:
-De ce crezi TU că EU nu am mers la cumpărături? Ştii de ce? Pentru că EL nu mă lasă, îmi va face rău dacă plec...
Dacă aş găsi un antidot pentru asta, pentru...("conversaţia" se termină datorită zgomotelor ce se aud de la uşă). Erau părinţii ei care se întorceau de la cumpărături împreună cu Osman care şi-a terminat orele de canto. Aylin urcă repede scările fără să-i salute..
-Aylin, fata mea, vino să punem masa, strigă mama ei, dar nici urmă de Aylin.
În casă nu se auzea nimic decât plânsul mamei ei, care era atât de zgomotos încât îi bruia şi îi tulbura pe toţi ceilalţi.
De sus, de la etaj, se aude scârţâitul scărilor iar nişte paşi repezi se aud pe holul ce duce spre camera lui Aylin. Este Osman, a venit cu un pahar de lapte pentru aceasta.
-Hey Aylin!
Aceasta a fixat privirea spre băiat, iar el a scăpat paharul jos şi a alergat spre bucătărie, unde se aflau părinţii săi.
-Mamă, mamă!
-Ce s-a întâmplat băiete, de ce eşti atât de panicat?
-Spune odată, rosteşte autoritar tatăl.
-TATĂ...Aylin...ochii ei...nu mai înţeleg nimic din... iar băiatul a leşinat.
Salvarea nu a întârziat să apară, băiatul era bine, dar a rămas o zi la spital pentru a fi supravegheat. Odată întorşi acasă, Cemile şi Soner trăiesc din nou coşmarul vieţii lor pe care îl trăiesc de trei ani. Cum intră în casă o zăresc pe Aylin la capătul scărilor proaspăt lăcuite că poartă o discuţie cu prietena ei imaginară. Aceasta îşi continuă conversaţia de parcă părinţii ei nici nu ar fi acolo. Mama ei cade în genunchi sfâşiată de durere, neavând nici un fel de alinare în astfel de situaţie. Seara se aşterne treptat, treptat iar lucrurile tot nu s-au schimbat. O seară obişnuită, asemenea serii precedente în care masa se aşterne, iar în linişte se serveşte din bucatele pregătite.
Dimineaţa s-a grăbit de această dată, iar părinţii merg la spital pentru a-l aduce pe Osman. Din camera fetei nu se aude nimic...este o linişte asurzitoare. Când micuţul Osman ajunge acasă încearcă să le explice părinţilor despre incidentul din ziua în care s-a speriat de Aylin.
-Mamă...tată...ochii Aylinei erau verzi când s-a uitat la mine, dar ea are ochii albaştri...cum se poate una ca asta?
Linişte profundă.
Mister încă neelucidat...