Destin comun

Fata zombi.

Capitolul unu

E foarte frumos stiti, sa te trezesti ca intr-o zi tot ceea ce tine de viata ta, se poate schimba. Numele meu este Elena, sunt o fata de liceu blonda par lung si drept aproape ca prea anosta, ochi caprui sters si cu pielea mult prea alba, tehnic sunt aproape invizibila oriunde as merge, inafara de mine si de cartile mele pe care le citesc nu sunt nimic. Uneori ma gandesc ce s-ar intampla daca as disparea, probabil nu ar observa nimeni lipsa mea.

De cateva saptamani incoace tot primesc niste semne, scrisori, poze si cadouri...cu anonimat. La inceput mi s-a parut dragut dar acum situatia incepe pur si simplu sa ma sperie. Parinti mei lucreaza mereu pana tarziu iar atunci cand vin acasa sunt mult prea ocupati sa se iubeasca ca niste animale in camera lor, ca sa-mi ofere si mie un pic de atentie, sa le spun macar de aceasta problema, dar din pacate singura persoana care ma ascunlta este propriul meu eu. Uneori saracu si el se plictiseste de smiorcaielile mele continue, dar nu are ce face nu poate fugi ca restul.

Aproape se implineste o luna de cand aceste mici atenti periculoase, tot vin la mine cu avalansele. Serios ieri mi-a fost livrat un furgon de ursuleti de plus albi cu o inimioara intre labute pe care scria „ I love You, Elena", nu e chiar atat de dragut precum ar parea. Insfarsit astazi e ultima zi de scoala pe semestrul acesta, urmeaza o scurta pauza de doua spatamani dupa care pot sa ma ucid linistita. Am note excelente nu pot sa ma plang de acest lucru sunt mereu prima cand vine vorba de lucrurile acestea, dar daca as putea sa schimb ceva la viata mea, ar fi faptul ca sunt practic incapabila sa-mi fac prieteni sau sa simt vreo emotie inafara de tristete si o vesnica plictiseala, ma simt practic ca un zombie arat ca unul mai trebuie doar sa incep sa mormai „creier...foame...creier"

Dupa ore profesoara mea draguta de chimie (scorpia dracului, care incearca sa-mi reduca la pamant si putinul gram de viata pe care il am) asa...m-a tinut, dupa ore ca sa imi rada in fata de faptul ca pielea mea este prea alba si ca parul meu drept este mult prea drept iar cearcanele din jurul ochilor mei nu sunt sanatoase pentru o fata de varsta mea, atunci cand fetele isi incep viata sexuala si sunt pline de hormoni si viata.

Sorry, babo eu nu sunt asa, din pacate, nu trebuia sa-mi amintesti, multumesc. Plina de nervi am lasat-o sa vorbeasca la pereti, iar eu m-am carat acasa, din cauza ei am pierdut autobuzul iar acum urma sa merg singura pe jos prin frigul de decembrie, si sa imi numar zilele pana la imormantare.

In drumul meu spre casa, nu am dat de absolut nicio masina cu atat mai putin de un picior de om, parca ajunsesem in pustietate. Chiar nimeni nu mai merge pe jos in zilele de astazi, si cu atat mai mult cu toti sunt acasa la caldura.