Cântecul de la miezul nopţii

Ora decepției

Dar nu s-au gândit, oare cum de m-au pus pe scenă... aşa deodată?

Care e cel mai mare grad decepţional, de durată,

Dacă nu acela, în care faci să creadă că totul a fost idea lor cultivată.

Aş rade în hohote, dar nu pot face mișcări bruște. Oh, toți acești amatori mă dezgustă.

Când sa plec, un om cu un copil mă abordează spune ceva, nu îl aud, căci în urechi am vată.

Dar îmi dau seama, că îmi transmite un mesaj pozitiv după expresia fetei sale, luminată.

Probabil îmi spune ca sunt un exemplu, oh, am auzit asta de prea multe ori, mi-e greaţă.

Nu vorbesc, limbajul corpului meu dezvoltat, exprima tot ce vreau să zic, de îndată.

Zâmbesc... şi mă uit la ceas

Plec, mulțimea m-a văzut victorios – mi-am îndeplinit scopul. Ajung pe o strada întunecată.

Mă foiesc, nu am stare tremur... cum de n-am văzut? Simt cum inima îmi tresaltă.

Dar m-am uitat la ceas. Îmi repet trist în gând certându-mă, ca după o hată.

Am nevoie de o diversiune, răsflu greu. Pielea îmi devine deshidratată.

Dar nu e nimeni să mă ajute, sunt singur şi e rece mă simt ca o ființă neajutorată.

La fel ca mocirla din care am fost creat, cu râme și flori fără petale, îngroșată.

Și-am văzut cum soarele a apus, ce fior simt acum. Lacrimile o să mă descompire ca o haită,

De ganduri ce s-au adunat, iar acum se preling toate flamande peste a mea faţă.

Daca eu aş fi pământul, aş spune că ploaia acum îmi uda crepăturile, ca o flebită.

Metafora asta, as folosi-o să-mi exprime trăirea. Oh nu! Acea parte din mine nu mai rezistă.

Deja încep să vorbesc diferit, mă uit disperat în jur – nicio urmă de speranţă.

Zic totuși, că poate nu e prea târziu, o să ajung la timp. Şi mă uit la ceas

Picurii urla încinși pe asfalt. Trec străzi, nu sunt singurul lumea e grăbită.

Nu mai rezist, nu mai rezist! O sa se întâmple. Atmosfera, totul mă incită.

Din creştetul capului, mi se țese ca din scrum, o pleată.

Încep să alerg pe stradă, acoperindu-mă cu sacoul. Toţi au o privire împietrită.

Din unghii imi picură argint. Ploaia a făcut să îmi cadă pielea ferfeniță.

Vreau să am mintea limpede... acum sunt tot ud leoarca, parcă-şi fi de cretă.

Ţesuturi albe, vene rozalii, ochii fără iris, în stomac o gaură păienjenită.

Mă zbat, nu mai acționez lucid. Sunt privit neputincios, acum toţi mă evită.

Simt că mă dezmembrez. Începe procesul - o durere cumplită.

O parte din mine se rupe, inima îmi cade pe trotuar cruntă.

Mă pun jos merg pe coate, nu mai pot să respir, durerea devine acută.

Trec oamenii pe lângă mine, mă privesc ca pe o persoană dementă.

Mă ridic, îmi târâi inima după mine, de un cordon ombilical legată.

E morbid, dar aşa se întâmplă. Fiecare pas e un chin, îndurat de o brută.

Întorcându-mă, îmi vad inima pe jos, de asfalt murdărită.

O ridic şi o studiez mai bine, simt pe degete arsura, parcă e luată de pe plită.

Mă încălzesc la ea tremurând şi observ, ca inima mea, pe alocuri e cusută.

O ascund în sacou, să n-o mai vadă nimeni. O ţin cu o mână şi păşesc că aşa a fost sortită.

Sunt de nerecunoscut, acum simt că prezenţa mea, pe toţi îi irită.

Aţa de la pantaloni, mi se destramă de pe o suprafaţă petecită.

Toţi sunt recunoscători acum că nu au viaţa mea blestemată.

Talpa de la pantofi, îmi pică. Ajung acasă târziu - ce zi cumplită.

Răsuflu uşurat, astăzi nu m-a recunoscut nimeni.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------

Vă mulţumesc că aţi citit, ştiu ca a fost o poezie lungă. Sper că v-a plăcut.

Ştiţi, eu ador să vă citesc comentariile.  Ce ziceţi îmi faceţi şi voi o surpriză de sărbători? :p

Nu ştiu dacă aţi citit toţi anunţul, dar am vrut să vă mulţumesc şi aici.

Cu ajutorul vostru, am reuşit să câştig concursul la categoria: Best Romanian Poetry

Mulțumesc! :D

Vă aştept şi pe pagina mea de Facebook:

http://facebook.com/alzaram

Ne revedem curââând. ^^