Viitorul Lunei Pierdute

O veste de Crăciun

                 

Am văzut doar primul fulg de nea. Persoana din faţa mea avea ochii aceia albaştri ca ai lui, zâmbetul ştrengar şi dura atitudine. Fiica lui era în faţa mea şi mă striga mătuşă. O lacrimă, două. 

"Aveam un drum de parcurs, împreună cu soţul meu, până la casa părinţilor. Casa părinţilor era situată în pădure, la distanţă de aproximativ o oră de Chicago. Pe drum, evident, Mark nu a întâmpinat absolut nicio problemă. A condus repede, iar Porche-ul ne-a dus în siguranţă până în apropiere de marele conac. Casa unde mi-am petrecut copilăria, era aproape asemănătoare unui palat. Un palat în care credeam că vor exista, cândva, cavaleri şi prinţese, regi şi regine. Dar am renunţat la acel vis odată cu vârsta de 10 ani, când copilăria mi-a fost întunecată de moartea fratelui meu, Derek. Eu şi Derek obişnuiam să fim cei mai buni prieteni. Mi-am încredinţat toată fericirea lui şi el mie. Zilele care îmi plăceau alături de el erau cele de Crăciun. Aveam o tradiţie în familie, care s-a păstrat de ani de zile. În noaptea de Ajun, toată lumea mergea pe acoperişul casei, pe rând, fără să fie observat şi lăsa acolo cadoul pentru persoana iubită. Evident că eu şi Derek ne-am făcut, de-a lungul anilor, cadouri unul altuia. Primeam cele mai frumoase felicitări şi aveam jucării de plus care îmi invadau camera. În cel de-al 10-lea Crăciun al copilăriei mele, asupra familiei mele s-a năpustit cel mai urât coşmar. Derek a murit la frageda vârstă de 20 de ani,din cauza unui accident de avion. Fratele meu era în drum spre casă, din Japonia. Fusese plecat aproape 5 luni acolo şi s-a hotărât să fie acasă de Crăciun, la insistenţele mele. Din păcate, pe data de 23 Decembrie, când avionul trebuia să aterizeze, la răsăritul soarelui, am primit vestea că Derek era la spital în operaţie. Ambii mei părinţi au sperat la încă o şansă, eu am sperat să mor în aceeaşi zi. Am fost aproape toată ziua la spital, aşteptând o veste bună din partea medicilor care îl ţineau pe el de aproape 12 ore în operaţie. În momentul în care eu am renunţat să mai cred că fratele meu mai avea o şansă, doctorii au spus că s-a trezit. M-am ridicat şi am fugit să îl văd pe cel care m-a ţinut în suspans .După aproape 24 de ore petrecute împreună, în spital, după ce ne-am oferit cadourile, în momentul în care am adormit, mi s-a comunicat de către medici că şi el şi-a dat ultima suflare. Îmi lăsase un bilet, împreună cu un nou cadou. Cadoul era cheia de la Porche-ul lui, de la apartamentul din Japonia şi de la casele din New York şi Los Angeles. Pe brelocul lui era o sanie pe care i-am făcut-o cadou în noaptea de Crăciun, la 8 ani. Acela a fost momentul în care mi-am pierdut complet copilăria şi am încercat să îi calc pe urme fratelui meu. Am fost la fel ca el. Preocupată de şcoală, am învăţat, mi-am petrecut liceul şi facultatea ocupându-mă de afacerile pe care le-a lăsat Derek neterminate. Am fost o adolescentă normală, care s-a distrat, care a avut o viaţă socială şi care şi-a căutat dragostea încă din ultimul an de liceu. Mark era total opusul meu în timpul facultăţii şi avea o soră, care a fost îndrăgostită de Derek şi aflasem că a fost prezentă şi dânsa în acel avion. Rebecca murise în momentul în care a fost scoasă din avion, de mână cu fratele meu. Se părea că au fost logodiţi de aproape 8 luni, dinaintea incidentului. Revenind la Mark. Era diferit. Era deştept, într-adevăr. Nu a avut niciodată nevoie să înveţe, să recitească. Ţinea minte totul din clasa. Era tipul băiatului rău din facultate. Toate fetele îl doreau, toţi băieţii îşi doreau să fie ca el. Odată ce l-am cunoscut, s-a întâmplat totul că în renumitele poveşti de dragoste. Fata cuminte se îndrăgosteşte de băiatul rău şi toţi sunt fericiţi. Aşa a fost. Trecuseră 6 ani de când Mark m-a cerut de soţie şi a făcut cunoştinţă cu tata care, pe moment a fost speriat de schimbările din viaţa mea de până atunci. De la 10 ani nu am mai petrecut Crăciunul în modul în care obişnuiam să radem şi să ne bucurăm de sărbătoare.

— Iubito, am ajuns acasă.

Mark era puţin speriat, deoarece, nu cu puţine zile în urmă am aflat de la medicul meu de familie că eu nu puteam să am copii. Ştiam cât de mult îşi doreau părinţii mei un copil, dar pur şi simplu nu puteam să schimb situaţia. Mereu s-au plâns că Derek trebuia să fie în viaţă şi că el putea să aibă un nepot şi era mai multă bucurie în casă. Nu îi puteam învinui. Odată ce au aflat că Mark era fratele Beccai au fost cei mai fericiţi , dar şi cei mai trişti din pricina amintirii momentului devastator.