Alfa în derivă

Capitolul ➸ 34

-Ce s-a intamplat cu el? L-am implorat sa imi spuna.

-A devenit atat de puternic incat singurul lucru de care se temea era propria umbra.

Nu am zis nimic. Nu stiam pe atunci ce inseamna sa ai un suflet pereche. Asta a fost pe vremea cand inca sarbatoream mareele impreuna. Cand Haita Lupilor de Nisip Negrii inca avea o Luna Plina.

-Ironic. A pufait in barba ca si cum notinuea ca existam in camera aia l-a scapat pe marele Dorian. Cacatul Sef. Putea sa salveze pe oricine de la moarte, in afara de el insusi.

-E posibil sa inveti puterea asta? L-am intrebat.

-Nu de la un lycan. 

Asteptasem sa imi arunce raspunsul ca pe un os sub masa insa cand Dorian si-a intors intreg corpul, complet constient ca imi rapsunde, privindu-ma direct in ochi, am fost mai surprins decat informatia in sine.

Dupa, am adormit fericit ca tata credea ca sunt demn sa isi ia din timp ca sa imi vorbeasca. Ca ma vedea in sfarist. Ca ma recunoaste. Dupa, nu imi amintesc decat ca m-am trezit inconjurat de foc si fum.

In noaptea aia m-am transformat pentru prima oara. In noaptea aia a murit mama. In noaptea aia am vazut rosu si nimic nu s-a comparat vreodata cu acea culoare. Asta pana acum...

Inainte sa imi dau seama, sunt tras in alta amintire in timp ce ochiul drept mi se scurgea pe obraz. Strig in golul pesterii si o aud pe Patricia tragand aer in plamani, suferind la suferinta mea. 

-Poti sta pe jos, intins ca un mic rahat, sa iti iei bataia vietii sau poti sa te ridici. Sa te Infuri. Poti sa te ridici din Iad sau poti sa iti alungi singur demonii. Imi scuipa in fata in timpul unei alte sesiuni eterne de antrenament. Ce ma ernerva mai tare nu erau cuvintele lui, ci felul in care le zicea. Complet indiferent. Mereu aceleasi chestii in timpul antrenamentoelor din perioada aia. Mereu pierdeam. Mereu el castiga. Mereu el era de-asupra si eu sub el.

In momentul ala, chiar ma simteam in Iad. Al 7-lea cerc. Ma gandeam serios sa devin salbatic. Sa fug si sa nu ma mai uit inapoi. Cat mai departe. Cat mai la margine de tot.

Te obisnuiesti. Imi repetam intruna.

In vremea aia i-am intanit pe baieti si am realizat ca sunt mai multe tipuri de Iad. Ca sunt pe niveluri. Ca fiecare are propriul lui infern. Apoi Patricia a aparut. Andreea i-a mai potolit duharea Cacatului Sef dar Patricia, Patricia m-a salvat pe mine.

-Ai grija atunci cand te auto-exorcizezi, sa nu dai ce-i mai bun afar'. I-am zis printre dinti inainte sa ma ridic si pentru prima oara, in ziua aia, in viata asta, am scos flacari nu doar in imaginatia mea, arzandu-l de la pu*a pana-n varful urechilor. 

Aia a fost o zi buna. Ma incurajez in timp ce unghile mi se crapa si parul imi intra ianpoi in pori.

O alta amintire isi face loc. Una timida si neasteptata. Nu am retrait inca momentul asta in timpul mareelor si ma simt invadat de o inocenta dulce ce are efectul sa imi calmeze bataile inimii si sa amelioreze instant durerea insuportabila.

Cand am vazut-o prima oara, am crezut ca iau foc. Tot ce vedeam era rosu. Erau 40 de grade afara si ea purta un hanorac portocaliu peste care cadeau ca niste flacari plete de par rosii. Pistrui rosii. Buze rosii. Ochi insa... erau albastrii.

-Las-o in pace. Nici nu stiu de ce am zis-o. Mereu am crezut asta: compasiunea e supra-evaluata. Ca o palma pe spate cand pierzi. E mila. Nu e ceva ce arat prea des dar atunci, pur si simplu am uitat. 

Camelia povesteste

-Cuminte cuțulache. Spun cu glasul tremurand si inima batandu-mi cu 100 de terra metrii pe minut.