Astea sunt lucruri frumoase, care nu o să moară atât de ușor. O să-mi aduc aminte de ele mereu când o să am perioade mai proaste, pentru că sunt importante. Sunt acte de prietenie, sunt lucruri pe care le-am trăit intens, cu o mare plăcere. De atunci, mi-am dat seama că, venind vorba de prieteni, nu contează pe cine cunoști de mai mult timp, ci contează cine îți este alături, cine îți poate arunca colacul de salvare, doar ca să reușești să rămâi la suprafață până înveți să înoți. Nu e o competiție, e lucru în echipă - eu așa o văd.
Recunosc că înainte să vă cunosc, nu știam cu adevărat cine erau prietenii mei. Îi luam pe toți de buni și îmi puneam toată încrederea în ei. A fost un lucru prost. De multe ori am sfârșit dezamăgită și în lacrimi, spunându-i mamei mele că nimeni nu mă place, că sunt antisocială, că mai bine stau naibii undeva închisă și asta e, dar apariția voastră a fost un lucru care m-a scos din zona mea de confort. Dintr-o dată puteam să vă spun lucruri care nu ajungeau peste tot pe la cunoscuții noștri și dintr-o dată am putut să mă deschid în fața voastră și să plâng cu voi și să râd cu voi și să mănânc cu voi și să mă comport indecent cu voi și să vă spun că sunteți proști (proștii mei) și să vă spun că ideile pe care le aveți sunt cele mai tâmpite și să vă spun să vă duceți în origini cu cea mai urâtă față, ca mai apoi să vă iau în brațe și să țip în urechile voastre și să vă trag de păr ca un copil mic. Cu voi am putut să fac greșeli care mi s-au părut oricum geniale pentru că alături de ele, pe fundal, se auzeau râsetele voastre: da, poate că nu ar fi trebuit să pun ketchup pe pisică, sau să mă așez pe jos în Cora pentru că mă dureau picioarele, sau nu ar fi trebuit să mă tăvălesc pe stradă la trei dimineața sau să vă port pantalonii drept pălării sau să fur numere de telefon atunci când nu erați atenți, dar lucrurile astea s-au întâmplat oricum și sunt mândră de ele și îmi amintesc cu drag fiecare secundă, pentru că atunci am fost eu, aia pe care numai voi ați cunoscut-o așa cum trebuie. Cu voi e simplu să exprim ceea ce simt. Știți că fiecare îmbrățișare și fiecare atenție și fiecare mesaj și fiecare invitație undeva înseamnă un „TE IUBESC BĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ, STAI MAI MULT CU MINEEEEEEEE!!!!!", iar atunci când sunt refuzată sunt total dezamăgită pentru că voi nu înțelegeți chestia de mai sus, așa că trebuie să încep negocierile. De multe ori, sunteți niște încăpățânați și ajung să mă rog de ai voștri să vă scoată din casă.
De când sunt prietenă cu voidoiamândoi, însă, am descoperit că timpul este important. Am învățat să-l folosesc drept al treilea prieten al meu, pentru a mă putea acomoda cu voi, sau pentru a putea să vă înțeleg. Am descoperit că cel mai bine, atunci când existau diferite certuri, îmi lăsam amicul să vorbească în locul meu și al vostru. Tăcerea era și ea importantă - poate pentru că îmi era frică de cuvintele nepotrivite, care ar putea să transforme totul într-o mare catastrofă. Așa că am așteptat, iar această unitate creată de alți proști ca noi mi-a devenit un mare aliat. Întotdeauna o să existe timp pentru liniște și timp pentru pace și timp pentru prietenie și certuri și timp pentru ca voi să vă gândiți mai bine dacă încă sunteți siguri că mai vreți să mă aveți drept prietenă și timp pentru propriul vostru viitor și timp pentru momentul când probabil nu o să mai fim același trio și va trebui să dăm cu mătura peste praful trecutului și să așteptăm până când ceva mai bun ne va ieși în cale, dar credeți-mă, încerc să trăiesc fiecare moment, pentru că mi-e frică de necunoscut și mi-e frică pentru că nu știu ce aveți în cap și vreau să fac totul să merite.
Da, mă sperie gândul că poate nu vom mai fi; poate peste o zi, peste o lună, poate chiar pe aceeași dată, dar cu un an mai târziu, să ne trezim într-o dimineață și să realizăm cu toți că prietenia asta nu este ceea ce ne-am dorit și credeți-mă, o să doară, dar voi încerca să mă obișnuiesc și o să vă respect decizia orice ar fi, pentru că deși nu o să mi se pară corect la început, îmi voi da seama în timp că așa a fost să fie, că a fost un capitol care ne-a dus într-altul, care probabil va duce către un sfârșit mult mai fericit decât la ceea ce ne-am gândit noi. Vreau doar să știți că dacă ceva se întâmplă, voi veți fi primii la care o să mă gândesc, pentru că sunteți familia mea, oamenii cei mai apropiați mie, uneori chiar mai apropiați decât mama, tata, de mămai-mea și tătai-miu nici nu mai vorbesc. Cred că știți și voi citatu' ăla super-cunoscut, care spune: „Prietenii sunt familia pe care tu ți-o alegi". Aici sunteți. Și credeți-mă că mă abțin să nu plâng cât timp scriu asta, pentru că însemnați extraordinar de mult pentru mine. Nu știu dacă sentimentul este reciproc, dar sper că măcar o mică celulă din voi chiar mă place și ar fi teribil distrusă dacă eu n-aș mai fi și și-ar spune: „Bă frate, da mie chiar îmi plăcea copilul ăsta, de ce nu mai e aici...?"
scrisoare
Începe de la început
