Identitate vol. 1: Sclava

5. Primul antrenament

Fetele îmi întrerupseră însă reveria aruncându-mi în poală o uniformă. M-am uitat și am văzut că pe ea scria, cu ață roșie Mona.

--Haide, îmbracă-te cu ea, îmi spuseră ele, întorcându-se cu spatele. Ne cam grăbim, știi ? Începe curând antrenamentul.

Așa că, amintindu-mi jenată că eram încă înfășurată în pătura groasă, de lână, pe care mi-o legasem la spate, m-am îmbrăcat cu uniforma. Fetele îmi spuseră că arăt bine, dar eu știam adevărul: nu puteam să arăt altfel decât toate celelalte clone de aici.

Clone. Cuvântul încă suna atât de ciudat !

Însă gândurile mi-au fost întrerupte de un fluierat strident care se auzi de undeva, de sus, ca o alarmă. Ane și Emona ciuliră urechile, ascultând sunetul pașilor grăbiți tropăind pe trepte. Săriră în picioare.

--Mona, e timpul să mergem, îmi spuseră. Începe antrenamentul și dacă întârziem, suntem pedepsite.

M-am ridicat fără nici un cuvânt. Nici n-am mai întrebat despre ce antrenament e vorba. Știam că o să aflu în curând.

--Deci, mai ai vreo întrebare ?, mă întrebară fetele, în timp ce ne făceam loc pe coridoarele înghesuite, urcând spre următorul etaj.

--Doar una, le-am răspuns. Cum vă pot deosebi ?

Fetele își zâmbiră una alteia și abia atunci am observat. Și pe uniformele lor, ca și pe a mea, le era scris numele. Lucru care aducea cu sine o altă întrebare.

--Dar totuși, am continuat, făcându-mi cu greu loc prin mulțimea de clone, oare ducesa a știut de la bun început că pe mine mă va chema Mona ? Adică, altfel uniforma mea n-ar fi fost gata la timp.

Dar Emona clătină din cap.

--Nu, nu despre asta-i vorba. Au existat multe clone cu numele Mona înainte. Asta e doar uniforma unei decedate care întâmplător avea numele tău. Știi, numele noastre se repetă foarte mult, pentru că ducesa are o manie ciudată să ne numească cu rădăcini din numele ei.

Încercând să nu par scârbită că purtam uniforma unei moarte, am intrat, alături de celelalte, în Sala de Antrenament. Era uriașă, cu podea lucioasă. Pereții erau acoperiți de spaliere și toată camera era plină de diferite instrumente de gimnastică, inclusiv benzi de alergare și gantere uriașe.

--Ce-i cu toate astea ?, am întrebat.

--E ca să ne menținem în formă, îmi explică Ane. Facem asta în fiecare zi.

Abia a apucat să spună asta, că am auzit un bărbat dregându-și vocea. M-am întors și la intrarea în sală, lângă ducesa Anemona, care stătea mândră, cu spatele drept, era un tânăr înalt, bine-făcut, proaspăt ras și mirosind a AfterShave, cu părul negru, tuns scurt. Purta adidași, iar atârnat de gât, tipul avea un fluier. Era îmbrăcat cu niște pantaloni negri, de trening și un tricou tot negru, cu mânecă scurtă, care îi arăta brațele musculoase și tatuate. Fascinată, am observat că fiecare tatuaj al său era o adevărată operă de artă, înfățișând personaje mitice, scene de bătălie, însemne tribale și simboluri de neînțeles. O întreagă istorie reprezentată pe brațele sale.

Am rămas cu gura căscată, privindu-l din cap până în picioare. Trebuia să recunosc, arăta foarte bine, deși era un lucru ciudat la el: nu zâmbea. Chipul îi era neclintit, ca sculptat în piatră, maxilarele încleștate cu fermitate. Fiecare por din el răspândea o duritate de oțel, o voință de fier, o siguranță incredibilă. În acest moment, părea puternic, de nebiruit, ca un zeu antic readus la viață. Un om complet stăpân pe el.