Obscur

                Beznă! Subit, totul s-a redus la nimic! Tunetele puternice pătrund încă până la ea şi fac totul să pară sinistru.

                E doar casa scării, îşi zice în încercarea de a-şi linişti inima ce îi bate de nebună în piept.

                Sperase să ajungă acasă şi să scape cât mai repede de hainele ude, ce stau lipite de ea, precum o a doua piele, însă acum e clintită pe loc. Bine că nu luase liftul. Mai mult ca sigur ar fi rămas blocată, odată cu luarea curentului.

                Coridoarele goale încep să vuiască, iar vântul puternic de afară nu iartă uşile rămase neînchise. Fiecare scârţâit de balamale e precum un geamăt acompaniat de un murmur prelung.

                Părul se ridică inevitabil pe ea. Îi e frig. Asta e motivul pe care îl ia în considerare, chiar dacă adânc undeva ştie că nu e singurul. Urcase deja vreo trei etaje, când s-a luat curentul. Ar mai avea încă pe atât. Îşi duce mâinile în lateral, până când cea dreapta se atinge de perete. E bine. Se poate orienta.

                Urcă treptele rămase cu grijă şi în cea mai mare linişte, căci întunericul din jurul ei o copleşeşte. E ca şi când s-ar fi întors în timp şi e iar acea copilă mică speriată de bau-bau.

                Ochii parcă o dor în încercarea de a distinge ceva. E ciudat dacă se gândeşte că întrunericul e la fel de orbitor precum lumina puternică?

                Cu toate astea ce este cu adevărat ciudat, e că nu aude nicio fiinţă în jurul ei. E o oră la care toată lumea vine în general de la muncă, sau la care se aud vocile vecinilor din propriile lor apartamente. Acum însă, nimic altceva decât acel cântec morbid.

                Îşi lasă gândurile de genul de-o parte şi continuă să urce, până când scara se termină. Grozav. Întinde mâna stânga şi se îndepărtează de perete pentru a ajunge la balustrada ce delimitează marginea treptelor. I-ar fi mult mai uşor aşa să urce etajele rămase.

                Întinde mâna şi mai tare, dar degetele ei nu se ating de suprafaţa rece de fier, ci de ceva cald, de pielea cuiva.

                Un ţipăt disperat îi moare în piept atunci când două degete îi sunt presate peste buze, iar trupul îi e lipit de al cuiva. O spaimă de nedescris îi paralizează întreaga fiinţă şi o împiedică să opună orice fel de rezistenţă când este trasă şi presată într-un colţ.

                - Șșș, îi şopteşte lângă ureche cel al cărui parfum lemnos, perfect masculin, o învăluie.

                Părul i se ridică din nou pe ea. O aşteptase. E sigură de asta. Cum altfel ar fi putut să fie atât de exact în mişcările lui, când întunericul ce îi înconjoară e atât de gros încât nu îşi pot vedea nici propriile gânduri prin el. Oare de cât timp o urmarește? De când aşteptă timpul oportun pentru a acţiona? Ce vrea de la ea?

                - Să nu tipi! continuă să îi şoptească.

                 Îi simte respiraţia fierbinte cum îi atinge pielea sensibilă a gâtului şi încetează să mai respire. Mâna lui se ridică uşor de pe buzele fierbinţi, doar ca apoi să o aşeze din nou, în jurul ei. Dintr-o singură mişcare o apropie mai tare. Degeaba îşi aduce mâinile reci între trupurile lor pentru a se proteja de cel ce i-a răpit libertatea şi s-a pus stăpân pe corpul ei, căci îi simte buzele cum depun o sărutare pe tâmplă.