Ultima zi

Capitolul 3

Nu îl privesc deloc. Doar trec pe lângă el şi pornesc hotărâtă spre maşina mea fără să privesc înapoi. Nu îmi pasă de Keira şi copilul ei. Nu îmi pasă de tot ce las în urmă, de toate energiile negative pe care le simt în casa asta, mai puţin în dormitorul mamei. Tot ce vreau în acest moment este să te văd pe tine. Să văd rodul curajului meu din acea seară. Să te văd viu şi nevătămat în faţa ochilor mei, dornic să te îndrăgosteşti, fericit pentru că datorită mie ai găsit un motiv de a-i mai da vieţii o şansă.

Mă rog să fii la cafenea. Să mă fi aşteptat două ore. Sper doar ca Vyella să fie acolo şi să te ţină ocupat. Conduc haotic fără să îmi mai pese nici măcar despre asta, în ciuda regulilor mele stupide.

Opresc maşina în faţa localului şi cobor, iar atunci te văd. Stai la aceeaşi masă, cu ochii în telefon. Îmi doresc să mă aştepţi pe mine, să fiu eu motivul pentru care încă te afli aici. Îmi conving picioarele să se mişte şi doar te privesc în timp ce intru. Abia când ajung în dreptul tău realizez că nu am respirat deloc în ultimele şaizeci de secunde.

Îmi simţi prezenţa şi îţi ridici uşor capul, plictisit. E ceva ciudat în privirea ta. Rămân încremenită şi doar mă holbez la tine, aşteptând o reacţie, ceva care să îmi confirme faptul că te bucuri să mă vezi. Te analizez din nou. Eşti îmbrăcat lejer. Blugi şi un tricou alb. Părul dezordonat te face să pari atât de copilăros. Eşti drăguţ. Dar drăguţ doar în sensul de „te ajut să te îndrăgosteşti şi nimic mai mult".

Zâmbeşti discret când observi că îmi ia prea mult timp să te privesc şi să îţi spun ceva. Îmi dai impresia că nu eşti supărat de întârzierea mea, dar cumva cred că eşti, mai ales că oftezi lung şi te laşi pe spătarul scaunului, privindu-mă încruntat.

Nu îmi găsesc cuvintele. Îţi jur că efectiv nu ştiu ce să îţi spun. Nu mă pricep să îmi cer scuze şi, în plus, e deja ceva extrem de mult pentru mine faptul că mă aflu aici.

— Ai întârziat două ore, Everly, îmi spui calm.

Felul în care îmi pronunţi numele mă tulbură al naibii de tare.

— Am vrut să îţi dau timp să faci câteva mişcări, îţi spun prima minciună care îmi trece prin minte şi privesc în direcţia barului unde o zăresc pe Vyella.

Stomacul mi se strânge atunci când şi tu priveşti spre ea. E frumoasă, dar îmi spun doar mie în gând, pentru că nu am curajul să îţi recunosc asta cu voce tare.

— Eşti conştientă că mai am doar douăzeci și șapte de zile, nu?

Vocea ta e fermă, dar cuvintele tale mă sperie. Vreau să te ajut să te îndrăgosteşti în aceste zile rămase şi nu mă mai îndoiesc că nu aş reuşi, dar mă tem că aducându-ţi ţie inima la viaţă, o voi omorî pentru totdeauna pe a mea.

Să ştii că unii oameni chiar au probleme serioase, în comparaţie cu o simplă îndrăgosteală. Cum ar fi o intrusă în viaţa cuiva care anunţă cu zâmbetul pe buze că va avea un copil ce o va uni pentru totdeauna cu un bărbat şi fiica lui. Ştiu, probabil dacă ţi-aş spune acum, mi-ai spune cât de mult greșesc. Ştiu că până şi mama mea, de acolo de unde este ea, mă privește cu multă dezamăgire. Dar nu mă pot abţine să nu cred asta. E o prefăcută. O femeie care a urmărit doar banii tatălui meu şi a făcut tot posibilul să îl ţină lângă ea. Şi mai ştiu şi că este doar o chestiune de timp până va încerca să scape de mine, iar acum doar îşi etalează acea mască falsă în faţa noastră.

Dar tu nu trebuie să ştii toate astea. Nu îţi pot povesti nimic. De ce? Pentru că nu am încredere în tine. Sau poate nu am încredere în mine ca să mă apropii de tine, dezvăluindu-ţi problemele mele.