Sunt iubirea ta

Capitolul 16. Șase ore

Râsul ei umple camera întunecată și nu știu ce mă sperie mai tare. Întunericul sau râsul ei? Vorbele spuse de ea sau gândurile produse de mintea mea?

- Nu mai cred nimic, îi răspund cu o voce stinsă însoțită de un oftat lung. S-au întâmplat atâtea lucruri în ultimele zile încât am senzația că visez. Parcă nu trăiesc eu toate astea ci doar privesc viața altei persoane. Am lipsit atât de mult din viața mea încât altcineva mi-a luat locul.

- Este normal. Accidentul ne-a transformat pe toți. Fiecare a suferit în felul lui.

- Îți amintești de ziua aceea?

Întrebarea mea îi provoacă un oftat lung însoțit de un zâmbet timid înlocuit imediat de o privire încruntată. Lumina slabă care pătrunde dinspre terasa luminată, îmi permite să-i văd chipul atunci când se uită la mine.

- Îmi amintesc ziua aceea, așa cum îmi amintesc și zilele care au urmat după.

Nu mă așteptam la un asemenea răspuns. Adică vrea să spună că tot timpul a fost conștientă de ceea ce se întâmplă în jurul ei. Că apatia ei era doar de fațadă. Că de fapt este sănătoasă și doar, din cine știe ce motiv, s-a prefăcut în toți acești ani.

- Era emoționat. M-am gândit de multe ori ce ar fi fost dacă ar fi condus el mașina. Ar fi putut evita ciocnirea? Sau ar fi fost mai rău? Se pare totuși că nu prea aveam cum să scăpăm. Tu ce ști despre accident?

Hm! Nu mă așteptam la o asemenea răsturnare de situație. Dacă până acum, eu eram cea care voiam să știu în ce ape se scaldă ea și care este starea ei, acum rolurile s-au schimbat. A preluat conducerea și mă simt ca un copil prins cu minciuna de către mama lui. Pot să accept acest rol deoarece ea este mai mare decât mine și are toate atuurile să se comporte așa, dar să nu uităm totuși că mă aflu aici și nu în altă parte.

- Nu mare lucru, îi răspund alegând adevărul în locul minciunii. Aseară am aflat de pe net. Am citit ce au scris ziarele la vremea respectivă. M-am urcat în primul avion și am venit acasă. Aici te-am găsit pe tine. După zece ore de somn, impuse de nu știu ce medicament, sunt acum în fața ta.

- Soarta a fost crudă cu tine. Dacă ai citit ziarele îmi închipui ce ai simțit când ai aflat. Dar de ce abia aseară? Ce ai făcut în tot acest timp? Sunt totuși trei ani... La naiba! Cât poți sta fără să-l vezi?

- Am fost moartă. Am murit atunci când am realizat că l-am pierdut. Nu am mai simțit nimic din clipa aceea. Am paralizat, am surzit și amuțit în momentul în care el nu a mai venit la mine.

- Știam eu că și tu îl iubești. Instinctul meu de soră nu mă păcălește niciodată. Când am văzut că trec zilele, lunile, anii și tu nu apari, începusem să am îndoieli. Dar acum sunt sigură.

Privesc mută spre ea fiindcă vorbele m-au părăsit, alungate de lacrimile care s-au îngrămădit în ochii mei. Vreau să fug la el. Să-l simt aproape. Să-l conving că trebuie să se trezească.

- Nu trebuie să crezi tot ce scriu ziarele, vorbește tot ea atunci când tăcerea devine prea apăsătoare. Alex trăiește, șoptește apropiindu-se de urechea mea. Este ascuns undeva dar nu am aflat unde. Tu trebuie să afli și să-l aduci acasă. Singur nu poate să-și revină. Te rog, Evelyn! Are nevoie de noi. Îl visez în fiecare noapte. Este rătăcit într-o junglă și mă strigă. Mă întreabă de ce nu mergi la el. Dacă îl mai iubești? Dacă îți mai amintești de el?

Lacrimile pornesc valuri, valuri peste obrajii mei palizi iar suspinele îmi zguduie trupul în spasme din ce în ce mai dese. Nu m-am gândit la ce simte el acum. Nici măcar nu mi-a trecut prin cap că ar simți ceva. Cum să o întrebe pe Maria dacă îl mai iubesc?
Normal că îl iubesc. Dacă îmi amintesc de el? Normal că-mi amintesc. Cum aș putea să-l uit dacă el face parte din mine?

În toți anii aceștia nu am încetat nicio clipă să nu mă gândesc la el. Mi-au amorțit simțurile dar nu și mintea. Indiferent cât de mult am încercat să arunc acele imagini cu el, în cel mai prăfuit colț al minții mele, tot nu am reușit. Cred că a fost singurul motiv pentru care nu am încetat să respir. Să pot să mă gândesc la el. Să pot să-i văd chipul în imaginile pe care mintea le derula în fiecare clipă, iar și iar.

- Hei! Auzi ce spun? Mai ești aici?

- Da, răspund cu greutate. Mă gândeam la ceea ce ai zis mai devreme. De ce te-ai ascuns? Mama este foarte îngrijorată din cauza ta.

- Să spunem că am făcut ceea ce ai făcut și tu. Am dormit.

- Poți să mergi?

- Am încercat de mai multe ori să mă ridic din scaunul ăsta dar îmi este imposibil. Nu pot să merg, șoptește dezamăgită mai mult să se convingă pe ea de cele spuse. Nu voi mai merge niciodată pe propriile mele picioare.

- Și ce crezi că va spune Alex când te va vedea așa? Ridic în mod voit tonul încercând să mă fac auzită. Cum aș putea eu să-i spun că sora lui este invalidă? Că a abandonat lupta.

- Nu am abandonat nimic. Nu am ce face. Nu-mi simt corpul de la brâu în jos. Asta este realitatea.

- Doctorul ce spune? o întreb păstrând același ton agresiv pe care îl folosește și ea.

- Habar n-am ce spune doctorul. Nu am vorbit cu el, țipă la mine încercând să mă intimideze.

- De ce? o întreb calm, mult prea calm decât aș vrea eu.

- Pentru că... Of! Ești fenomenală. Tu chiar nu ai ceva mai bun de făcut? Să-l cauți pe Alex, de exemplu.

- Ascultă bine ce-ți spun acum pentru că nu am de gând să mai repet, îi vorbesc rar stând aplecată spre ea, proptindu-mi mâinile de brațele scaunului ei. Eu plec la Alex și nu mă întorc până când nu mă anunți că te-ai ridicat din mizeria asta de scaun. Nimeni nu trebuie să afle unde sunt. Nici mama, nici tata și nici tu. Te voi suna eu. Ai înțeles?

- Bine dar nu pot să me-

- Nu mă interesează, o întrerup bănuind deja ce vrea să spună. Nu știu cum faci, cu cine vorbești și de cât timp ai nevoie. Vreau doar să te străduiești mai mult. Dacă nu vrei să o faci pentru tine atunci fă-o pentru Alex. El nu ar accepta să te vadă așa. Nu merită asta.

- Când pleci? șoptește dezarmată privind spre mine.

Nu pot să-i văd fața datorită întunericului care ne învăluie, nici măcar nu ne-am sinchisit să aprindem lumina, dar știu că plânge. Îi simt în voce lacrimile pe care nu reușește să le ascundă. O îmbrățișez blând lăsându-mă în genunchi pentru a ajunge la nivelul ei. Rămânem așa câteva minute bune, plângând una pe umărul celeilalte, fără să facem nici cel mai mic efort să ne liniștim.

Ne-am ascuns prea mult timp. Ne-am prefăcut că suntem tari, că putem să depășim momentele grele cu zâmbetul pe buze, că nu ne pasă și că suntem de neclintit. Da. Așa suntem. Dar după ce trecem peste probleme, începem să plângem. Ne eliberăm, apoi o luăm de la capăt.

- Aș vrea să plec în seara asta. Acum, mai bine zis.

- Este deja noapte. Așteaptă măcar până mâine.