•PACATE IN ALB•

Gustul unui străin

Numele meu este Alexandra. Dacă m-ai fi întrebat în urmă cu un an cine sunt, ți-aș fi spus că sunt definiția perfectă a fetei model: o arhitectă calculată, crescută în spiritul datoriei și al regulilor stricte. Fata care nu întârzie niciodată și care își urmează destinul exact așa cum a fost trasat de alții.
Dar viața are un mod ciudat de a-ți dărâma toate certitudinile într-o singură noapte.
Pentru mine, acea noapte a fost acum șapte luni. O seară grea de noiembrie, când presiunea viitorului meu aranjat devenise atât de sufocătoare, încât am simțit că mă prăbușesc. Voiam doar să fug. Să fiu altcineva, măcar pentru câteva ore. Așa am ajuns în acel bar obscur din centrul vechi, un loc cufundat în lumini calde de chihlimbar, muzică jazz în surdină și fum de țigară, unde nimeni nu mă cunoștea.
Mă adăpostisem la bar, rotind gheața în paharul de whisky, când s-a așezat pe scaunul de lângă mine. Prezența lui a schimbat instantaneu aerul din jur. Avea o intensitate sălbatică în ochii căprui, aproape negri, și o siguranță magnetică în mișcări.
S-a întors spre mine, m-a privit lung, iar pe buze i s-a ivit un zâmbet lent.
-Whisky? Îndrăzneț pentru o fată care arată de parcă a evadat dintr-o bibliotecă, a spus el, cu o voce joasă, caldă și ușor răgușită.
Am zâmbit, simțind cum adrenalina îmi inundă venele. Era exact ceea ce aveam nevoie: un străin care să nu știe nimic despre mine.
-Poate chiar am evadat, am răspuns, privindu-l direct în ochi. Iar bibliotecile pot fi locuri foarte periculoase.
Un licăr de amuzament și fascinație i-a aprins privirea. A făcut semn barmanului, comandând încă un rând.
- Atunci propun un pact, a spus el, apropiindu-se atât de mult încât îi simțeam parfumul de mosc și tutun. Fără trecut, fără viitor. Fără nume. Doar noaptea asta. Cine ești tu în seara asta, străino?
- Oricine vrei tu, în afară de mine, am șoptit, simțind cum inima îmi o ia la goană. Iar tu?
-Bărbatul care te va face să uiți de ce ai vrut să fugi.
Nu au mai fost necesare alte cuvinte. Dialogul s-a mutat în atingeri. Când degetele lui mari mi-au mângâiat încheietura mâinii pentru a mă conduce afară din bar, o scânteie electrică mi-a străbătut corpul. În acea noapte, în camera lui de hotel, nu a mai existat nicio regulă.
Am făcut dragoste cu o disperare primitivă, o pasiune oarbă care a ars totul în jur. Mâinile lui mari, puternice, îmi învățaseră fiecare curbă a corpului, iar buzele lui îmi furaseră orice urmă de rațiune. În brațele lui, în întunericul întrerupt doar de luminile orașului de pe geam, m-am simțit mai vie ca niciodată.
- Ești incredibilă... mi-a șoptit el la ureche, cu respirația tăiată, în timp ce mă strângea la pieptul lui dezgolit, după ore întregi de pasiune. Simt că te cunosc de o viață, deși nu-ți știu nici măcar numele.
I-am mângâiat maxilarul ferm și l-am sărutat moale, simțind o lacrimă de neputință cum îmi alunecă pe obraz.
- Uneori, numele strică magia, am șoptit eu în întuneric.
Dar dimineața a adus cu ea lumina rece a realității.
M-am trezit înainte de răsărit, când soarele abia mijea la orizont. În penumbra camerei, l-am privit cum dormea - cu părul dezordonat, cu cearșaful tras până la talie și cu un braț lăsat greu pe locul unde stătusem eu.
Inima a început să-mi bată cu o viteză uluitoare. O panică subită, amestecată cu o rușine profundă pentru cât de ușor renunțasem la toate regulile mele, m-a lovit în moalele capului. Realitatea viitorului meu, a familiei mele, a tot ceea ce lăsasem în urmă m-a izbit ca un zid de beton.
Ce am făcut? m-am întrebat, tremurând.
M-am dat jos din pat cât de încet am putut, încercând să nu scot niciun sunet. Mi-am adunat hainele împrăștiate pe podea cu mâinile transpirate de emoție. Îmi auzeam propria respirație sacadată în liniștea mormântală a camerei. Fiecare trosnet al parchetului îmi oprea inima în loc. M-am îmbrăcat în grabă, privindu-l la fiecare secundă, îngrozită de gândul că s-ar putea trezi și m-ar putea opri. Nu aș fi avut puterea să-i rezist.
Mi-am încălțat pantofii, mi-am luat geanta și, înainte de a trece pragul ușii, m-am mai întors o singură dată. I-am privit chipul relaxat în somn, întipărindu-mi-l în memorie. Apoi, am fugit.
Am coborât scările hotelului aproape alergând, ieșind în aerul înghețat al dimineții. În urma mea, lăsasem doar mirosul parfumului meu de iasomie pe pernele lui și o bucățică din sufletul meu. Nu știam atunci că acea fugă nu fusese o eliberare, ci începutul unei condamnări.
Șapte luni. Atât trecuse de la acea dimineață. Șapte luni în care îl căutasem în fiecare mulțime, în fiecare bar, sperând și temându-mă în același timp de o revedere. În tot acest timp, viața mea mersese înainte pe șinele ei sigure. Îl cunoscusem pe Matei - un om de o bunătate rară, stabil, care mă iubea cu o blândețe curată. Când m-a cerut în căsătorie, am spus da, sperând că inelul de pe degetul meu va funcționa ca un scut împotriva fantomei acelui străin.
Până în seara asta.
Salonul vilei familiei lui Matei era inundat de o eleganță sufocătoare. Matei mă ținea mândru de talie, zâmbindu-le invitaților la petrecerea noastră de anunțare a logodnei.
- O să-ți placă de el, Alexandra, mi-a șoptit Matei la ureche. Fratele meu, Damian, s-a întors în sfârșit în țară ca să te cunoască. Sunteți cele mai importante persoane din viața mea.
O presimțire neagră mi-a strâns stomacul cu câteva secunde înainte ca ușile masive din stejar să se deschidă. Pași grei, siguri, au tăiat liniștea.
-În sfârșit ai ajuns! a strigat Matei, făcând un pas în față.
M-am întors încet, cu zâmbetul de protocol pregătit. Dar când privirea mea s-a ridicat și s-a intersectat cu a bărbatului din pragul ușii, tot aerul din plămâni mi-a fost smuls cu o brutalitate sălbatică. Paharul de șampanie mi-a alunecat din degetele amorțite, spărgându-se de podea într-un zgomot ascuțit.
La doi metri de mine, stătea el.
Damian. Străinul din bar.
- Alexandra! Te-ai tăiat? s-a panicat Matei, aplecându-se imediat spre cioburile de pe podea, complet orb la tensiunea apocaliptică ce se declanșase deasupra lui.
Damian a făcut un pas în față. Privirea lui era fixată pe mine ca o torță gata să ardă totul în jur. S-a uitat în jos, la Matei, apoi înapoi la mine, fixându-mi inelul cu diamant de pe deget.
-Matei... a spus Damian, iar vocea lui joasă, aspră, exact vocea care îmi șoptise la ureche în acea noapte, mi-a trimis un fior violent prin corp. Ea... ea este viitoarea ta soție?
- Da, ea este Alexandra, a spus Matei, ridicându-se și punându-și din nou mâna protectoare pe spatele meu, un gest care l-a făcut pe Damian să-și strângă pumnii. Alexandra, dragostea mea, el este fratele meu, Damian.
Damian a făcut ultimul pas, reducând distanța dintre noi. A întins o mână spre mine pentru un salut oficial. Când degetele lui mari s-au strâns în jurul celor ale mele, o scânteie electrică, dureroasă și mult prea familiară, m-a zguduit.
M-am forțat să respir. Aerul din salon părea brusc toxic, încărcat de o tensiune atât de densă încât eram sigură că oricine se uita la noi o putea simți. Mâna mea tremura nesemnificativ în palma lui Damian, dar strânsoarea lui era protocolară, scurtă, exact așa cum se cuvenea între doi viitori cumnați.
„Nu te știe. Nu te-a recunoscut. Totul e în capul tău", a început să urle o voce salvatoare în mintea mea panicată.
M-am uitat la el mai atent, căutând cu disperare acel sclipit de recunoaștere, acea sclipire sălbatică din bar, dar ochii lui căprui erau complet calmi. Nu era nicio furie acolo, nicio uimire, nicio pasiune ascunsă. Erau doar ochii unui bărbat politicos care își cunoștea, în sfârșit, viitoarea cumnată. Mi-am smuls degetele din mâna lui, simțind cum o piatră uriașă mi se ia de pe inimă.
Dimineața aceea din noiembrie... alcoolul, luminile difuze din hotel, graba mea de a pleca... toate acestea jucaseră în favoarea mea. Pentru el, fusesem doar o fată oarecare dintr-un bar obscur. O aventură de o noapte al cărei chip se ștersese de mult din memoria lui de fotograf călător.
Mi-am îndreptat spatele și am schițat un zâmbet cald, de data asta natural, ușurată din toate celulele corpului.
-Încântată de cunoștință, Damian, am spus, iar vocea mi s-a reglat perfect. Matei mi-a vorbit foarte mult de tine. Îmi pare rău pentru incidentul cu paharul, m-am speriat când s-au deschis ușile atât de brusc.
Damian a dat din cap binevoitor, zâmbindu-i fratelui său.
- Nicio problemă, Alexandra. Se mai întâmplă, a răspuns el, cu acea voce joasă și răgușită, dar pe un ton complet detașat. Și mie îmi pare bine să te cunosc. Matei, ai avut dreptate. Logodnica ta este într-adevăr o femeie de o eleganță rară. Mă bucur pentru voi.
Matei a scos un oftat uriaș de ușurare și a chemat un chelner să strângă cioburile de pe jos. S-a întors spre noi, punându-mi mândru brațul după talie și strângându-mă la piept.
- V-am spus eu că o să vă înțelegeți bine! a zis Matei, radiind de fericire. Damian, trebuie să-ți arăt schițele noastre pentru noua casă. Alexandra a gândit o structură incredibilă pentru living.
-Chiar te rog. Sunt curios să văd ce stil ai ales, a spus Damian, privindu-mă preț de o secundă, dar cu o curiozitate strict profesională. Ca fotograf, sunt destul de atent la detalii și spații, dar sunt sigur că ai făcut o treabă excelentă.
Restul serii a decurs surprinzător de normal, iar asta nu a făcut decât să-mi confirme bănuiala: Damian habar nu avea cine sunt.
La cină, Matei l-a așezat pe Damian chiar în fața noastră. L-am urmărit pe ascuns în timp ce vorbea despre ultimele lui proiecte din Islanda și Japonia, râzând natural și ciocnind paharul cu tatăl lui Matei. Nu s-a uitat nicio secundă mai mult la mine decât ar fi fost politicos. Nu a căutat să-mi prindă privirea în mod subtil, nu a lăsat nicio aluzie să-i scape printre cuvinte. Era complet imun la prezența mea.
Mă comportam ca o logodnică perfectă, dar pe dinăuntru mă mustra o ușoară ironie. Cât de mult mă agitasem! Cât de mult mă temusem că acea noapte ne va distruge viețile! În timp ce eu îl căutasem în fiecare mulțime timp de șapte luni, bântuită de gustul buzelor lui, pentru el fusese doar o simplă bifă într-o noapte de iarnă. O fată fără nume, fără chip, pe care o lăsase în urmă fără regrete.
O parte din mine simțea o rușine profundă pentru cât de mult însemnase acel moment pentru mine, comparativ cu el. Dar o altă parte, mult mai rațională, îi mulțumea zeilor. Eram în siguranță. Secretul meu era îngropat în trecut, iar viitorul meu cu Matei era intact. Damian nu mă recunoscuse.
Sau cel puțin, asta voiam cu disperare să cred.