Secretul Phoenix-ului

Primul capitol

"-Sarah... du-te...nu te uita in urmă, Sarah,Sarah fugi pina se face ziua...in lumina zilei nimeni nu îți va face nimic .

-Nu plînge, lacrimile tale nu merită vărsate,destul să mă ții minte. Să știi că mereu voi fi cu tine...

Vocea ce o auzeam prin ceața nopții și lumina neclară a lunii îmi era atît de cunoscută,îmi era atît de apropiată,atît de familiară...

Fac un pas în față,nimic...mai fac unul,doi,al treilea,încep să fug după umbra care fuge odată cu mine la câțiva metri distanță unul de celălalt,atît de aproape și în același timp atît de departe,ceva îmi șoptește însă bate vântul,toate cuvintele le aud in silabe pierdute.

Deodată mă trezesc in alt loc,eram într-o pădure...acum sunt in mijlocul pustiei,nu știu ce as putea căuta aici,nu am fost niciodată în așa loc,vocea care o auzeam mai devreme dispăruse și acum interiorul meu simte golul pe care acea voce o umplea...
Caut in jurul meu insa nu vad nimic,soarele bate cu putere și începe să-mi fie sete,transpir apoi începe să-mi fie frig,ceva se mișcă,oare să mai fie cineva in pustiu înafara de mine? Oare trebuie să-mi fie frica de ceea ce urmează?

-Sarah,Sarah...deschide ochii,nu trebuie sa vezi asta, întoarce capul ,nu te uita

Vocea asta ...o știu,o cunosc,e vocea lui ...dece nu mă lăsa sal văd,oare nu știe cît îmi e dor de el...
Vintul incepe a îndesi iar nisipul sa se miște,in dreapta mea câtiva oameni în negru se lupta cu alții în alb,nu ii pot număra,prea repede se mișcă.
Incerc să mă ascund după o planta uriașă însă cineva pare să mă văzut și se îndreaptă spre mine,incerc sa fug însă cad în fund,mă mișc înapoi folosind mîinile și picioarele însă fără succes,acel cineva mă ajunge din urmă și mă apucă de gît...
Aer,am nevoie de aer...nu pot respira,simt cum vintul îmi trece printre coaste pentru că din cauza transpirației se simte că și cum afara ar fi iarna .

Acei ochi negri mă privesc cu ură însă deodată privirea se schimba și în ei se citește cu totul altceva, compătimire,libertate, dorință...

La un moment dat mă trezesc pe o trasă,pe cer răsare soarele iar în întunericul ce a mai rămas din noapte mă orbește doua feri de la mașină,vine cu viteză de parcă nici nu m-ar vedea în mijlocul drumului.
Recele iarăși mă îmbrățișează de parcă am fi niste vechi prieteni,îmi închid ochii și aștept ...

-Alo

-Sarah, te-am trezit?

-Salut Luisa,nu,totul e ok,ai vrut ceva? Cît e ora de nu mi-a sunat alarma?

- E ora 6:20, probabil te trezești mai tirziu însă azi am nevoie de tine la birou,te rog vino sa mă ajuți,promit sa compensez...

- Bine, așteptă-ma in jumătate de oră daca e ceva urgent și într-o oră daca mai așteaptă,trebuie să îmi revin

- Iarăși ai avut coșmaruri toată noaptea și nu te-ai odihnit? Poate mergi la un psihiatru?

- Prea multe "poate" Luisa ... O sa fiu la birou într-o oră.

Ohh somnul meu,adio și azi...poate într-adevăr trebuie sa merg la medic,nu mai pot continua in starea aceasta ...însă...ce sa insemne acest vis, nu-i prima dată cînd îl am,doua sau trei ori poate fi o coincidență însă...in fiecare noapte același vis...de 10 ani, într-una.

Sarah sare din pat și se îndreaptă spre baie pentru a se aduce in ordine,din cauza insomniei chear și în acele câteva ore pe care reușește să le doarmă are coșmaruri,face un duș fierbinte apoi își aranjează parul într-un coc perfect in vârful capului.