Atinși de flăcări: Scântei (I)

Scântei: Epilog

—Cât va mai dura pedeapsa? l-am auzit întrebând.

—Probabil până voi fi majoră.

—Asta e cea mai groaznică glumă, Reich.

Am râs cu capul ascuns în scorbura gâtului său și l-am simțit când s-a cutremurat și m-a strâns și mai tare. Trecuse ceva timp de când mă simțisem ultima dată atât de ușurată. Trebuia să recunosc, el fusese cel care pornise șirul de griji, dar totodată și cel care reușise să-l oprească. Sau cel puțin în acea clipă reușise să-i pună capăt, căci știam că atunci când aveam să fiu iar singură gândurile urmau să mă înece din nou. Chiar dacă ne întorsesem în Syracuse, lucrurile nu stăteau tocmai bine. Serje era liber, nimeni nu reușea să dea de el, Cabalul era cu ochii pe noi și, ca și cum nu aveam deja destule pe cap, Consiliul Suprem alesese să mă țină sub observație ca și cum eram o bombă umblătoare ce putea fi oricând detonată. Așa cum Bruce și restul îmi spuseseră, vampirii nu se arătaseră foarte afectați de noile mele puteri. Victor, conducătorul Consulatului, a explodat de furie abia atunci când a auzit că Serje, un metamorfic, scăpase după tot ceea ce făcuse. Se părea că neînțelegerile dintre metamorfici și vampiri nu se încheiaseră. Cât despre licantriopi, ei erau cei care ne dădeau acum bătăi de cap, căci abia au fost convinși de Raphael să mă lase liberă.

De aceea, cât de curând, aveam să-mi cunosc escorta.

Hunter, conducătorul haitei Gama, fusese de acord să mă lase liberă cu o singură condiţie. Doi licantriopi aveau să stea mereu pe urmele mele. Indiferent de oră sau zi, ei aveau să fie acolo. Deşi îmi crea un gust amar, Hades găsise totul foarte folositor. Dacă Serje se întorcea, posibilitatea să-mi facă rău scădea considerabil cu licantriopii aproape. Deşi la început am fost total împotriva ideii de a fi din nou protejată, ca şi cum nu aş fi fost în stare să mă descurc singură dacă Serje ar fi apărut din nou, după mai multe sesiuni de gândire mi-am dat seama că, dacă nu aş fi fost atât de încăpăţânată la Linderhof, dacă nu aş fi insistat să mă implic în problema Cabalului, poate lucrurile ar fi stat altfel. Poate că nu ar mai fi fost ridicat monumentul acela mare din piatră în comemorarea persoanelor ce fuseseră măcelărite, poate Cabalul nu ar mai fi fost obligat să îşi schimbe iar locaţia, poate că Linderhof nu ar mai fi fost acum distrus. Poate că nimic nu ar mai fi stat astfel, aşa cum s-a întâmplat de fapt.

—Hades?

Hades a mormăit drept răspuns în scorbura gâtului meu. Nu ştiam de ce, dar braţele mele îl strângeau cu şi mai multă putere iar el nu se mişcase nici un milimetru. Ne strângeam în braţe în mijlocul camerei ca şi cum nu ne-ar fi trebuit vreodată altceva.

—Crezi că am greşit?

L-am simţit cum se încordează şi, uşurel, şi-a ridicat capul de pe umărul meu, lăsându-mă jos. Ochii lui negrii erau îndreptaţi spre mine, neînţelegând rostul întrebării puse tocmai atunci. Existase un lucru despre care nu apucasem niciodată să vorbim, ori el evitase să aducă în discuţie ceva atât de sensibil. Dar eu aveam nevoie să clarificăm şi asta.

—L-am avut pe Serje în faţa ochilor, rănit şi slăit de puteri. Dar Kit era în partea cealaltă a camerei şi avea nevoie urgentă de îngrijiri.

Mi-am privit palmele palide, pentru o clipă avându-l din nou pe Serje în faţa ochilor, zgâriat de cioburi, cu sângele curgându-i din răni peste obraji. Apoi, după ce am clipit, am văzut sângele lui Kit care părea să mi se fi impregnat în piele, roşu şi cald. Poate, dacă aş fi clipit din nou, mi-aş fi amintit şi altceva, dar palmele lui Hades s-au apăsat peste ale mele uşor şi mi-am ridicat capul, luată prin surprindere de intensitatea ce i se citea în ochii negrii. Mă privea direct în ochi, cu capul aplecat şi o expresie înţelegătoare pe chip. În aşa circumstanţe părea cea mai înţelegătoare persoană pe care o cunoscusem vreodată, şi ştiam că aşa avea să fie indiferent de problemă.