ale nopţii umbre

| doi : originea oraşului |

Fiecare om este un mister și o taină.
- Charles Dickens:

   Mă uit sceptică, din nou, la acele simboluri misterioase în urma lui și, deși mintea mea încearcă să le deslușească, totul îmi pare un cod dintr-o limbă străveche, pe care nu o pot înțelege pe de-a-ntregul.

   Inima îmi bate cu putere, fiind din ce în ce mai agitată. Respiraţia îmi devine grea. E ca și cum aceste semne nu sunt doar decorațiuni sau simple graffiti, ci niște mesaje ascunse, o poveste pe care cineva a încercat să o păstreze secretă, însă ceva pare să mă lege de ele.

   Deodată, simt o prezență, ce emană răceală totală aproape de mine, cuprinzându-mi trupul fragil cu frigul său. Cineva mă urmărește iar, îmi spune intuiţia, aşa că mă întorc rapid, dar nu e nimeni. Tot ce observ e o siluetă neagră în colţul ochilor şi mă înspământ, începând să tremur uşor.

   Am nevoie de ceva tare ca să fac faţă restului serii ciudate, însă atunci când dau să mă mişc, văd pentru câteva fracţiuni de secundă silueta în faţa mea. Tresar şi aproape ţip, însă îmi reprim la timp instinctele.

   Scutur, debusolată, din cap, atrăgând câteva priviri curioase, însă le zâmbesc cât de fals pot pentru a da de înţeles că totul e în regulă, ascunzându-mi mâinile la spate cu o viteză incredibilă, dar probabil că deja mă cred o nebună la cum mă privesc.

   O las baltă şi merg să beau. Să uit măcar pentru câteva ore de tot.

•••

   În fiecare dimineaţă, de când mă ştiu, la ora şase şi fix trezeci de minute, părinţii mei pleacă la muncă cu clio-ul albastru marin al tatei. Ambii lucrează în aceeaşi companie, însă în diverse compartimente.

   Au o poveste de dragoste mai puţin plină de iubire, fiind forţaţi să se căsătorească de la douăzeci, respectiv douăzeci şi trei de ani. Dragoste nu a fost niciodată între ei, ci doar o înţelegere ce a devenit obişnuinţă şi, eventual, ataşament. Astfel, părinţii părinţilor mei, adică bunicii, le-au lăsat zestre în valoare considerabilă, deşi trăim o viaţă mai modestă faţă de cât avem.

   Apoi am apărut eu, sufletul care i-a unit mai mult, dar afecţiunea lor nu s-a schimbat, sentimentele neexistând. Mi-a fost greu să mă împac cu ideea asta atunci când am aflat. Din pricina aceasta mi-am făcut promisiunea să mă căsătoresc cu o persoană pe care o iubesc şi mă iubeşte.

   Plecarea lor la job înseamnă că, în acele momente de linişte completă, casa se transformă într-un tăcut sanctuar al singurătăţii și al gândurilor mele, unde timpul pare să se oprească pentru o clipă. 

   Mereu am iubit liniştea, dar nu pot spune că am avut parte de ea prea mult.

  Razele soarelui bat cu prea multă strălucire prin perdeaua transparentă, montantă la fereastra mare a camerei mele, simplă, vopsită-n alb recent, în care se află doar un mobilier gri, un covor pufos negru şi o noptieră imaculată, trezindu-mă cu o durere de cap după o distracţie care îşi spune amprenta teribil asupra mea.

   Poate nu trebuia să beau aşa mult totuşi.

   Frânturi din întâmplările de aseară îşi fac loc în mintea mea, ca nişte flashback-uri, în timp ce încerc să mă ridic din patul moale, clipind foarte des.

   Unele scene se derulează brusc, cu sunete și culori vii, în timp ce altele sunt mai vagi, ca niște umbre care se strecoară printre gânduri. Încerc să le pun cap la cap, dar durerea de cap și oboseala excesivă îmi îngreunează procesul de clarificare, aşa că renunţ. O să-mi amintesc pe parcursul zilei oricum.

   Privirea mi se oprește asupra însemnelor roşii, ce au apărut fără să ştiu când, de pe peretele din colțul încăperii şi constat că sunt aceleași semne misterioase pe care le-am văzut cu o noapte înainte, culoarea diferind doar. Parcă îmi șoptesc ceva, ca niște ecouri dintr-un trecut îngropat adânc în memoria orașului.

     Trag o pereche de pantaloni largi, kaki şi un tricou simplu, mulat şi negru cu cea mai mare viteză, urmând să aleg o pereche de adidaşi de aceelaşi (non)culoare precum tricoul şi apuc chestile din cuier, ca apoi să gonesc afară din casa pe care o încui cu mişcări neîndemânatice.

   În timp ce merg prin cartier cu paşi nesiguri spre o destinaţie, privesc des în spatele meu cu o senzaţie stranie ce nu dispare. Îmi este teamă, dar și o curiozitate morbidă mă cuprinde.

   O idee îmi înfloreşte brusc în minte: biblioteca oraşului.

   E singurul loc care mă poate ajuta, având în vedere că nu există semnal aici, să desluşesc ce înseamnă lucrurile care au apărut peste noapte în camera-mi din copilărie.

    •••

   După formalităţi cu doamna bibliotecară şi recomandări, reuşesc să mă mai liniştesc şi găsesc printre rafturile prăfuite, încărcate cu fel şi fel de cărţi, câte un pic din fiecare despre oraş, însemne şi aşa mai departe.

   Deschid prima carte, mânată de intuiţie, şi răsfoind paginile îngălbenite puse într-o copertă vişnie, din ce îmi dau seama, este despre legendele populaţiilor din provincie. Totuşi, o fotografie alb-negru îmi sare în ochi, la pagina şaizeci şi şase, simbolul reprezentat şi imprimat pe hârtie, fiind de o asemănare izbitoare cu cel de la bal şi din locuinţa mea.

   Încep să citesc pe nerăsuflate, iar ceea ce aflu mă şochează.

"Legenda Acordului

   Se spune că, în vremurile străvechi, lumea era plină de spaimă și conflicte între creaturile umane ale zilei și creaturile trecute în nefiinţă ale nopții, vampiri fiind cei mai temuţi. Darx într-o noapte cu lună plină, însângerată şi fără stele pe cer, liderul vampirilor, strigoiul Neteyam, s-a întâlnit cu un bătrân înțelept și curajos al provinciei, lider al celor vii, numit Aleczander. Era o întâlnire stabilită, cei doi colaborând şi înainte.

   Aceştia au pus bazele solide ale unei înțelegeri pe care au numit-o "Acordul". În cadrul acestui pact, a avut loc un compromis. Vampirii au promis că nu vor mai ataca oamenii fără consimțământ, că vor respecta taina și liniștea lor. Iar, la rândul lor, oamenii au jurat să nu-i mai vâneze sau prigonească, recunoscându-le drept ființe și suflete cu drepturi.

   Pentru a simboliza această pace, au creat semne speciale, inscripționate pe copaci vechi și stânci, pe care le-au numit "Semnele Acordului". Aceste simboluri luminează slab în întuneric și păstrează vie promisiunea de respect și înțelegere între cele două lumi. 

   Se spune că, de atunci, pădurea Diem - Nocte a devenit un loc sacru, unde vampirii și oamenii se puteau întâlni în secret, fără teamă, păstrând vie legenda păcii. Dar, trecând vremea, această poveste s-a pierdut în uitare, devenind o legendă ce încă mai șoptește despre posibilitatea unei înțelegeri între cele mai diferite ființe. 

   Așa se păstrează Legenda Acordului: o chemare la respect, înțelepciune și posibilitatea de a găsi comuniune chiar și între cele mai improbabile lumi."