Pierdută în cosmos

Capitolul 1. Inceputul

         Anny

Aș fi vrut ca măcar o dată să reușesc să mă concentrez.

Dar de fiecare dată creierul meu este în ceață...

Mă numesc Annita. Familia îmi spune Anny.

Era o zi frumoasă de toamnă. Noul an școlar părea să fie unul promițător. Dar nu și pentru mine.

— Ooo, nuuu! Nu-mi găsesc hainele! Nu se poate! spun foarte agitată.

— Anny, mereu îți spun să ți le așezi frumos pe umerașe și să le pregătești de cu seară.

— Mamă, nu începe! Niciodată nu stau mai mult de o zi împăturite.

— Da, da... cum zici tu! Uite, aici erau!

— Mulțumesc, mamă!

O îmbrățișez. Ea știe că sunt jalnică la capitolul ordine și disciplină.

Îmi iau repede o cămașă albă și o pereche de pantaloni negri. Îmi prind părul într-o coadă lejeră și ies pe ușă, răsuflând ușurată pentru moment.

Povestea mea este una cât se poate de normală. Asta dacă prin „normală" puteți înțelege următoarele...

Încă de când eram mică nu am avut o copilărie prea fericită, deoarece părinții mei se certau mai mereu. Nu am avut o familie model, dar oricum nu îi pot judeca.

Trecând peste asta, ceea ce vreau să spun este că eu nu am fost ca orice alt copil.

Mintea mea duce totul la superlativ. Este cu totul și cu totul diferită. Eu percep și văd totul într-un alt mod.

Încă de mică, începând de la grădiniță, am reușit cu greu să leg prietenii. Nu pentru că nu eram prietenoasă, ci pentru că nu mă puteam concentra asupra a ceea ce făceau ceilalți. Mereu mă pierdeam în gândurile mele.

Am fost adesea victima bullying-ului, deoarece ceilalți copii mă considerau inferioară și neatentă.

— Lăsați-o, e în lumea ei!

— Nu vă jucați cu ea!

Și astăzi, iată-mă: încep liceul!

De ce mă tot gândesc la asta și mă frustrez?

Păi, pentru că aici este cu totul altceva. Nu cunosc pe nimeni și mi-aș dori ca măcar de data aceasta să las o impresie bună.

Se făcuse deja ora 08:00, iar eu încă nu ajunsesem. De obicei, nu pot ține pasul cu ceilalți. Sunt o împiedicată.

Fugind spre autobuz, dau peste o fată cu ochelari. Era scundă, cu părul blond prins într-un coc.

Ne ciocnim.

— Auch! spun eu. Asta a durut. Scuze că nu te-am văzut. Mă grăbeam să prind autobuzul.

— Mmm, stai liniștită. Și eu mă gândeam că, dacă îl pierd, mă omoară mama!

Râdem amândouă și facem cunoștință.

— Annita, dar poți să-mi spui Anny!

— Megan, încântată de cunoștință!

Zâmbim la unison.