Eu & Tu cândva Noi <gl>

Capitolul VI

Adevărul din spatele pasajului

Călătoria mea în acest labirint începea cu o întrebare. O întrebare care mă bântuia din momentul în care globul s-a închis în fața mea, iar cheia s-a dezvăluit pentru prima dată. „Ce legătură are totul cu mine?” îmi repetam, dar răspunsul părea să se piardă în întunericul ce mă înconjura.

Am intrat în labirint cu un singur gând: să descopăr adevărul din spatele acestui pasaj. Fiecare colț, fiecare viraj părea să mă adâncească într-o lume străină, dar totuși familiară. Mă simțeam ca și cum aș fi călătorit înapoi în timp, în locuri și amintiri pe care nu le-am trăit niciodată, dar pe care le cunoșteam în mod inexplicabil.

Într-unul dintre colțurile întunecate ale labirintului, am găsit o ușă – o ușă veche, din lemn, acoperită cu praf și urme de timp. Pe ea, o inscripție se distinge vag: „Adevărul te va elibera”. Cuvintele păreau să fi fost șterse de mult, dar le simțeam greutatea în aer, ca o promisiune și o avertizare în același timp.

Am atins ușa cu o mână tremurândă. Fiecare fibră a corpului meu striga să mă opresc, să mă întorc, dar gândul că aș putea găsi răspunsuri mă împingea înainte. Cheia... cheia care era acum în mâna mea, îmi spunea că trebuie să continui. Mă simțeam legată de acest loc, ca și cum nu aveam altă opțiune. Dar oare ce mă aștepta dincolo?

Când am deschis ușa, am simțit o adiere rece și o lumină slabă care pătrundea dincolo de întuneric. M-am îndreptat spre ea, dar înainte de a ajunge, o voce a răsunat brusc în mintea mea, rece și distantă: „Nu te întoarce. Urmează calea.”

M-am oprit, frica strângându-mi gâtul. Ce înseamnă asta? Cine vorbea? Dar nu aveam timp să mă gândesc prea mult. Luminile palide din fața mea se intensificau, iar pașii mei păreau să mă tragă spre ceva mai profund, mai vechi, ca și cum fiecare mișcare mă lega mai mult de acea cheie, de acel glob, de întreaga mea călătorie.

Mă aflam pe marginea unei prăpastii, dar o forță nevăzută mă împingea înainte. Fiecare pas părea să fie o alegere mai mare decât mine, iar întrebările se adânceau tot mai mult pe măsură ce mă apropiam de cealaltă latură a acestui drum. Ce am pierdut? Ce am uitat? Și cum se leagă toate acestea de acea scrisoare, de acea casă veche și de visul cu podul?

Știam că răspunsurile nu vor veni ușor. Dar mă aflam pe cale. Și nu aveam de gând să mă opresc acum.

Labirintul părea să se schimbe odată cu fiecare pas pe care îl făceam. Pereții de piatră, netezi și reci, începeau să fie acoperiți de simboluri gravate, ca niște ecouri ale unor vremuri de mult apuse. Fiecare simbol părea să aibă propria poveste, dar nu le puteam înțelege. Singurul lucru familiar era cheia pe care o țineam strâns în mână. Era caldă, ca și cum avea propria viață.

Pe măsură ce înaintam, simbolurile au început să se aranjeze într-un tipar. Literele A și D apăreau din ce în ce mai des, însoțite de forme geometrice stranii: cercuri incomplete, linii care păreau să nu ducă nicăieri, dar toate convergeau spre același punct. Aceste inițiale aveau o semnificație, dar una pe care nu reușeam să o prind în întregime.

Într-o clipă, am ajuns într-o încăpere largă. Era diferită de orice văzusem până acum. Podeaua era acoperită de dale de marmură neagră, iar în mijloc se afla o masă rotundă sculptată din același material. Deasupra mesei, un glob asemănător celui de mai devreme plutea, scăldat într-o lumină slabă, aproape spectrală.

M-am apropiat cu pași ezitanți, iar cheia din mâna mea a început să vibreze ușor. Am simțit un impuls să o așez în fanta mică de pe baza globului. Cu mâinile tremurânde, am făcut-o. În acel moment, globul s-a aprins, proiectând pe pereții încăperii o hartă a labirintului. Dar această hartă era mai mult decât un simplu ghid. Era un puzzle.