În Brațele Iubirii

Deziluzia

Sienna Anderson își privea reflexia în oglindă, încercând să ignore valul de emoții care o copleșeau. Părul ei lung, castaniu, era prins într-o coadă simplă, iar ochii albaștri, de obicei plini de viață, erau acum încețoșați de lacrimi. Nu știa cum ajunsese aici – să se îndoiască de tot ce credea că este real.

Logan, băiatul pe care îl iubise cu toată inima, o mințise. Minciunile lui păreau să se fi strecurat în toate colțurile relației lor perfecte, distrugând tot ce credea că au construit împreună. Totul începuse cu acel mesaj. Încercase să ignore notificarea de pe telefonul lui – nu era genul care să cotrobăie prin lucrurile altora. Dar mesajul fusese prea evident: „Abia aștept să te văd diseară ❤️.”

Se convinsese că trebuie să fie o greșeală, dar curiozitatea o îndemnase să citească mai departe. Și cu fiecare conversație descoperită, fiecare declarație romantică adresată altor fete, visul ei se prăbușise puțin câte puțin.

Acum, stătea singură în camera ei, încercând să înțeleagă cum de nu văzuse adevărul mai devreme. De ce îi spusese că o iubește, că ea era „singura”? Lacrimile îi șiroiau pe obraji, dar Sienna își șterse fața cu mâneca hanoracului și se ridică.

„Nu pot sta așa pentru totdeauna,” își spuse ea. Avea nevoie de aer.

Coborî scările în grabă, strigându-i mamei că ieșea puțin. Se plimbă fără țintă pe strada liniștită unde locuiau, până ajunse la marginea cartierului, lângă un mic parc. Se așeză pe o bancă, încercând să-și adune gândurile.

— Hei, totul bine?

Vocea îi atrase atenția, și, când ridică privirea, îl văzu pe Noah. Era băiatul care locuia câteva case mai jos, dar despre care Sienna nu știa prea multe. Îi plăcea să stea retras și rar vorbea cu cineva din cartier.

Noah purta o geacă neagră uzată, iar părul lui ciocolatiu îi cădea neglijent pe frunte. Ochii lui căprui erau întunecați, aproape ca și cum ascundeau o poveste proprie, dar în privirea lui exista o urmă de interes sincer.

— Da, sunt bine, minți Sienna, sperând că va pleca.

Dar Noah nu se mișcă. Își băgă mâinile în buzunare și se așeză pe marginea băncii, la o distanță respectuoasă.

— Dacă trebuie să te conving pe mine, probabil că nu ești, continuă el, fără să o privească direct.

Sienna îl privi surprinsă. Era prima dată când cineva o confrunta cu atâta naturalețe.

— E doar... nimic important, spuse ea, dar vocea îi tremura.

Noah ridică din sprâncene, dar nu spuse nimic. Tăcerea dintre ei deveni aproape insuportabilă, iar Sienna cedă.

— Bine, dacă tot vrei să știi... Logan. Logan m-a mințit. Toată relația noastră a fost o minciună, murmură ea.

Noah rămase tăcut câteva secunde, apoi răspunse:

— Înseamnă că el a pierdut ceva, nu tu. Dar cred că nu ți se pare așa acum.

Cuvintele lui erau directe, dar lipsite de judecată. Era ceva în tonul lui care o liniștea.

— Nu înțeleg cum de ai putea să spui asta, spuse ea, simțindu-se totuși recunoscătoare pentru prezența lui.
— Pentru că... știu cum e să pierzi, răspunse el, dar apoi își întoarse privirea, ca și cum spusese prea mult.

Sienna simți că în el exista ceva nespus, o poveste care se ascundea în spatele privirii lui serioase.

— Ce ai pierdut? întrebă ea, aproape șoptit.

Noah nu răspunse imediat. Își mușcă buza de jos, apoi ridică privirea spre cer.

— Poate o să-ți spun cândva, dacă o să mai vorbești cu mine. Dar pentru azi, ar trebui să mergi acasă și să încerci să dormi. Știu că doare, dar o să treacă, promise el, ridicându-se de pe bancă.

Sienna rămase tăcută, privind cum Noah pleacă încet spre casă. Nu știa de ce, dar simți că întâlnirea aceea schimbase ceva. Poate că Logan îi frânsese inima, dar Noah reușise, cumva, să îi ofere o fărâmă de speranță.