Atinși de flăcări: Scântei (I)

Scântei: Sânge și cenușă (Hades)

Am parcurs holul cu sângele fierbându-mi în vene. Linderhof era mort. Abia dacă exista lumină. Explozia de putere declanşată de Joy spărsese cam tot ce însemna sticlă în tot castelul. Ezra aprinsese nişte lumânări în camerele unde stăteam şi jos, unde Katherine îşi consumase nebunia. Mă îngrozea faptul că, cel mai probabil, Joy văzuse toate astea şi chiar mai mult decât atât, datorită necromanţiei. Mă îngrozea faptul că noi şapte eram singurii care mai rămăseserăm. Era un masacru. Linderhof fusese un adăpost pentru oamenii care aveau în sânge puţină magie. Ca şi în cazul lui Joy, orice genă, de necromant, metamorfic sau vrăjitor, se pierdea în timp dacă unul dintre părinţi era om. Astfel, sediurile Cabalului erau apărate şi ocupate cu astfel de semioameni. Majoritatea erau săraci, fără familii, fără cineva care, acum, să vină şi să-i plângă. Erau ai nimănui, fuseseră ai nimănui şi muriseră ai nimănui. Într-un fel, partea din mine ce rămăsese conectată la lumea din jur simţea compasiune şi durere. Cealaltă, cea condusă de focul lui Azazel, îşi dorea răzbunare şi mocnea de furie. Nu ştiam care dintre cele două variante trebuia să mă îngrijoreze mai tare.

Când am ajuns în dormitorul nostru —impropriu spus, pentru că doar îl împrumutasem— Joy stătea pe marginea patului, cu piciorul rănit întins înainte. Lumânarea groasă de pe noptieră îi arunca umbre pe chipul încă palid. O clipă am stat să o privesc, să-mi dau seama dacă era rănită mai grav decât văzusem. Şi nu fizic cât psihic. Apoi, am intrat iar ea şi-a ridicat capul spre mine, tresărind. Ceva mi-a săgetat pieptul la vederea ei. De câte ori avea să mai facă asta la primul zgomot mai puternic, la prima persoană care avea să se apropie de ea? Care aveau să fie urmările acelei seri?

—Îmi pare rău, am spus, oprindu-mă din înaintat.

Urâsem toată viaţa să o spun pentru că mie îmi fusese de prea multe ori adresată în vânt, dar acum aş fi repetat-o la nesfârşit, aş fi repetat-o până când creierul meu avea să-i şteargă forma, până când aş fi reuşit să-i demonstrez lui Joy cât de tare regretam acea seară şi faptul că-l lăsasem pe Serje să ne ducă de nas şi să ne îndepărteze de Linderhof ca pe nişte idioţi.

—Dacă vrei pot ieşi, sau pot să dorm cu Kit în seara asta.

Îmi imaginam cu stupoare că, poate, ceea ce s-a întâmplat cu Serje îi crease o teamă faţă de mine, de aceea am aşteptat mai tensionat ca niciodată răspunsul ei. Expresia i s-a schimbat de la neutralitate la groază şi am surprins-o strângând în pumni cuvertura, pregătită să se ridice în picioare. Durerea i-a traversat trăsăturile şi s-a lăsat înapoi peste saltea, privindu-mă cu nişte ochi roşii. Spre uimirea mea, nu erau goi, ba chiar erau mai plini de sentimente ca niciodată, dar sentimente negative, sentimente dureroase pe care nu aş fi dorit ca ea să le simtă vreodată.

—Nu, mi-a murmurat cu respiraţia tăiată. Nu vreau să rămân singură, nu aici. Te rog.

Nu a trebuit să insiste. M-am apropiat şi am privit precaut la rana roşie care îi decora dureros coapsa dreaptă, unde sângele renunţase să mai curgă. Lângă, prosopul alb cu care venise de la baie era roşu. Am încercat să-l ignor, îngenunchiând dinaintea ei, încât ochii noştri erau la acelaşi nivel. Părul ud îi cădea peste umeri, udându-mi tricoul. Probabil a observat că mă uitam insistent, pentru că şi-a îmbrăţişat sigură torsul.

—Nu aveam cu ce să mă schimb, mi-a spus cu jumătate de gură. Pot să-l dau jos şi...

—Nu. E în regulă.

Era mai mult decât în regulă că-l purta. De când ajunsesem păstrasem tricoul împrumutat de la Bruce pe post de pijama, de aceea căpătase mirosul meu, iar faptul că Joy îl purta în acel moment mă făcea să mă simt... mai bine. Dar doar pentru câteva clipe scurte, pentru că simţeam răceala care izvora din ea şi care ajungea la mine. Nu ştiam dacă o făcea cu conştiinţă sau nu, dar vedeam reţinerea pe care o avea, cum nu fusese niciodată între noi doi, şi mă înnebunea, mă făcea să vreau să arunc în aer întreg castelul ăla nenorocit, ca să încerc să-i fac amintirile să dispară. Dar ele aveau să rămână acolo indiferent de ceea ce aş fi făcut, am văzut asta când ochii ei au privit fix spre ei mei.