Alfa în derivă

Capitolul➸ 25

-Carne. Imi raspunde buni indiferenta din spaiț.

-Mmmm e bun, bun! Spun, molfaind de zor deja vazandu-ma punandu-mi a doua portie.

-E creier de gaina.

WTH!!

Scuip continutul afara si imi frec limba cu periuta douazeci de minute dupa care numai pun carne in gura pana in zi de azi. Trebuia sa intreb, nu? Curiozitatea a ucis pisica, ma anunta buni in hohote.

Serban nu rade insa, ma ia iar de mana si ma trage dupa el iar eu il urmez refuzand sa privesc mai mult decat e necesar la peretii mucegaiti sau la tavanul plin de lilieci. Insa nu imi dezlipesc ochii de la mana lui.

-E magie? Il incurajez sa imi povesteasca. Ca si cum un tip ca el are nevoie sa fie incurajat.. pfsst.

Nu primesc raspuns asa ca continui sa vomit cuvintele, prea emotionata sa imi controlez imaginatia.

-Ai spiridusi care te asculta? Esti un bender? Stii, din AVATAR... ai cumva un bizon zburator sau esti cumva din natiunea de foc?!

-E DOAR o flacara Camelia. Rasufla el, exasperat.

Cum sa fii atat de modest? Exista o limita!

-Nu e o flacara Ma aprind eu. E un foc!

Serban se opreste brusc, pentru ca eu il trag inapoi refuzand sa il las sa se subaprecieze in halul asta. Inainte sa imi dau seama ce fac, bat cu piciorul in ciment, ca un copil prost crescut si ii trag mana in jos, la nivelul fetei, in timp ce focul se domoleste sub ochii mei, ca sa ma pot apropia mai mult de el.

-Tu o faci! Il anunt prosteste, ca si cum nu ar stii asta deja. Poti sa o faci sa creasca si sa se micsoreze dupa cum vrei tu! Cum faci asta? Imi iau ochii de pe frumoasa vapaia ce dansa in mainile lui ca sa descopar ca Serban nu se uita la flacara, ci la mine.

Ii zambesc larg si il indemn din priviri sa imi toarne tot. Vreau sa stiu! Incerc sa ii comunic. E tot ce vreau..

Insa el nu imi raspunde, cel putin nu verbal. Imi trimite unul din zambetele alea enervante care nu lasa gropitele sa apara si stiu atunci ca nu il intentioneaza. E ranjetul ala strengar care striga „nu ma cunosti, si nici nu o vei face".

-Ori imi raspunzi ori... Incerc sa il santajez insa nu am cu ce.

-Ce o sa faci? Ma ia peste picior, adancind starea de nesiguranta. O sa imi dai foc? Repeta rar, schimbandu-si tonul jucaus cu unul amenintator si cand mana lui se apropie de fata mea o plesnesc la o parte speriata. El rade. Insa rasul nu ii atinge ochii si e infiorator de-a dreptul.

-Seara asta o sa se termine in doua moduri, cap de dovleac, ori va decurge... asa, imi arata el mana in care se zbatea focul prietenos, ori...

Si intreg corpul sau ia foc. La propriu. E in flacari. Arde.

Nici nu apuc sa ma panichez ca flacarile se sting si Serban redevine om sub privirile mele mortifiate.

-Esti bine?! Imi gasesc vocea dupa trei secunde si chiar si asa, glasul nu se ridica mai mult de o sopata, tot sangele parand ca mi s-a evaporat, instant, din vene.

-Evident. Isi da el ochii peste cap.

-Cum? Indraznesc sa intreb.

-E mai greu aici, intr-un spatiu cu atata umezeala. Raspunde scarbit.

O sa ma descurc fara ajutorul lui.

Halal ajutor, oricum. Gandesc suparata, nevrand sa ii mai dau mana cand aceasta se intinde spre mine. Pare o miscare automata careia baiatul nu ii da importanta. Asa ca nu o fac nici eu. O iau in fata, singura, trecand pe langa ea cu barbia in directia opusa, si il aud cum merge cumine in spatele meu fara sa comenteze.