Iubire sub vraja lunii: Luna

Prolog

Byron
Lângă pădurea Runfia

Acum 21 de ani

-ˋˏ༻❁༺ˎˊ-

Singura bijuterie, care se poate vedea în seara asta pe bolta cerească, este Luna. Lumina de Luna pline cade elegant pe mica noastră cabană de lângă pădurea Runfia și pătrunde înăuntru, făcându-ne astfel să înțelegem ca sufletele bietelor ființe din împrejurimea noastră sunt deja lipsite de control. Este frumoasă. Însă foarte intimidantă. Pe câtă lumina rece și plăcută emite, pe atâta rău face. Încă nu ne-am dat noi oamenii seama ce este. Sau ce se întâmplă.

Este un blestem? Este o profeție? Poate a avut loc un jurământ sfânt sau o promisiune greu de păstrat, iar asta a cauzat aceste necazuri destul de previzibile. Sau cel mai probabil, sufletul acestor creaturi sunt piesele lipsă ale Lunii, asamblându-se astfel in fiecare seară de Luna plină pentru a își arăta puterea în Ellbroght. Dar totuși, nimic nu se leagă. De ce un suflet, învălui sub dorințele acestei Luni avide de controlul asupra pieselor ei lipsă, se hrănește din sângele nostru uman? Practic, sângele lor conține și sânge uman. De ce pe noi? De ce nu se luptă și între ei dacă chiar sunt atât de însetați de acel gust sărat de fier de care au nevoie în nopțile crunte ca în această?

Ce gânduri ciudate am atunci când Aisha se află în brațele mele strânse în jurul corpului ei firav. Gândul cum ca ele două o să fie într-o primejdie continuă în această lume crudă și vicleană mă neliniștește. Mă îngrozește. Mă enervează. Să-mi bag piciorul în ele de gânduri!
      
În curând o să fiu tată. Încă o săptămână plină de emoții și îngrijorare până o să aducă soția mea, Aisha, o fetiță pe lume. Deja o iubesc. Deja o iubesc mai mult decât viața mea pe fetița. Deja simt ca am o familie împreună cu femeia iubită. Doar gândul cum că soția mea o să nască în curând mă distruge. Mă chinuie în fiecare secundă. Inima mea plină de emoții așteaptă să îi simtă atingerea fetiței mele într-o cameră dură, întunecată, suportând astfel o continuă tortură emoțională.

       Pun mâna pe pântecul soției mele. O simt. Din ce în ce mai puternic. Cu cat crește cu atât simt cum legătura dintre mine și copilaș este din ce în ce mai puternică. Sună prostesc, dar știu ca și ea știe la fel de bine când mâna tăticului ei o mângâie cu dragoste și când acesta se emoționează de fiecare dată când mămica ei îi reamintește de timpul scurt care ne desparte de ea.

-O simți? mă întreabă Aisha zâmbind. Asta este fetița noastră. Săptămâna viitoare nasc, Byron!

-Seamănă cu mine. Agitată ca tatăl ei, îi răspund încercând să îmi rețin lacrimile cauzate emoțiilor acumulate pe parcursul a celor 9 luni.

       Doamne, ce se mai foiește fetița asta. E reală. E acolo. E fetița mea. A mea. Iar Aisha este mama fetiței mele. Plâng. Nu mi s-a mai întâmplat să plâng de când mi-a decedat bunica. Dumnezeu să o ierte! A fost o femeie minunată. La înmormântarea ei tata mi- a spus ca nu mai am voie să plâng decât la înmormântarea lui. Am ras. Știam ca așa va fi. M-am înșelat.

-Byron, ce faci? Tu...plângi?!

Părea uimită. Zâmbea. Era prima dată când m-a văzut plângând. Chiar dacă urma să mă simt stânjenit, nu îmi pasă. Fetița noastră merită lacrimile acestea. Sunt de fericire. Singurele lacrimi de fericire pe care le-am văzut vreodată la mine...

-Aisha, te iubesc, iubito! Mi-ai oferit cel mai frumos dar.

-Of of of...nu te știam așa plângăcios, mă tachinează ea, atingându-mi fața cu dosul mâinii încercând să nu denote nonșalanța.E prima dată când te-am văzut așa, iubire!