Ascultați mintea

1

Aseară am ajuns in Los Angeles . Drumul din România până aici a fost unul îngrozitor și plin de oameni care îți dădeau dureri de cap doar uitândute la ei. Așa a fost si minunatul om care  fost așezat lângă mine, jumatate din drum a sforăit încontinu, iar cealaltă jumatate a vorbit  la telefon cu soția sa despre cat de mult o iubește și ca vrea să ajungă mai repede acasă în timp ce mânca o chiflă pe care a scuipat-o pe mine la un moment dat. Credeam că asta a fost tot, dar nici pe departe. Valizele mele au fost pierdute așa că a trebuit să mai stau încă cinci ore în aeroport, în timp ce doamna care se ocupa cu camera de la cămin mă aștepta să îmi dăruiască cheile. Am fost admisă la cea mai prestigioasă facultate de medicină din Los Angeles, iar vestea a fost primită cu bucurie de catre mine dar nu mă așteptam să îmi fie atât de greu cu acomodarea fusului orar. Am fost atât de entuziasmată că pot pleca din tară și că fot fi independentă fara ca parinți mei să fie cu mine, în cât nu m-am mai gândit la celelalte chestii care urmau să îmi dea bătai de cap.

Și acum uitemă, într-un taxi către facultate în care domnul taximetrist, ca să nu îi spun altfel. A făcut o mare criză de isterie căci bagajele mele prea mari îi îngreunau porbagajul mașini. Iar după ce pe mine mă apucaseră toți draci, am reușit cu greu să nu urlu la el din toate puterile sau macar să nu îl trântesc pe jos, am luat ușor portofelul din buzunar și am întins patruzeci de dolari, iar acesta a tăcut brusc din gura și sa urcat în mașină.Totul arata la fel ca în filmele pe care le vizionasem pe netflix, drumirile erau foarte bine luminate, iar la fiecare zece centimetri era un palmier înalt. Împodobit cu niște luminițe ca și de crăciun. Drumul continua, dar pleoapele mele car ușor în jos, oboseala își spuse cuvântul.

Mă trezesc brusc când motorul mașini se oprise. Am dormit tot drumul pâna la facultate. Deschid ușor portiera și mă îndrept spre porbagajul mașini galbene să îmi iau bagajele, dar nu apuc să ating butonul pentru deschidere căci domnul taximetrist mă prinde de mână.

- Domnișoara, nu îmi puteți atinge așa mașina.

Mă opresc din tot ce făceam și mă uit direct în ochii lui care aratau cât de plictisit era. Îmi smucesc mâna rapid, pufnind.

- Poftim? Deci pupă ce am plătit patruzeci de dolari până aici, și am și întârziat, dupa ce dumneavostră ați facut o criză de isterie, îmi spuneți că nu vă pot atinge mașina, ca să îmi iau propriile bagaje din ea? Cred ca tocmai ați greșit persoana cu care să vă comportați așa.

Inspir adânc, și ating butonul care deschide porbagajul, îmi iau cât se poate de rapid bagajele și când să mă îndrept spre facultate acesta mă prinde iarăși de mână. În momentul acela văd roșu în fața ochiilor, așa că trântesc bagajele brusc pe jos iar pumnul meu face comntact direct cu fața acestuia. El se dezechilibrează și cade în fața mea. Iar eu fara ca macar să îi mai arunc o privire îmi ridic bagejele de jos și o iau la pas câtre facultate. Apoi observ că un grup de băieți mă țintuiesc cu privirea după ce cred că au fost de față la acea secvență. Pot spune că am început facultatea într-un stil original.

Locul asta era imens,  ferestre uriașe care acopereau frumos pereți pictați cu o vobsea galbenă,arata fix ca și un Coloseum reconstruit. Sigur o să mă pierd în asta până mă obijnuiesc. Ajung în fața treptelor, chinuindu-mă să le urc deoarece trolărului îi cazuse o roată când îl trântisem de pământ și deschid ușile. Camera era luminată de un cadelabru imens, iar în mijloc era recepția amenajată exact ca și într-un spital. Mă grăbesc să ajung acolo, și zăresc o doamnă, destul de învarstă cu ochelari foarte haioși în formă de inimioara pe vârful nasului. Avea părul cărunt dar un zâmbet cald de invidiat.

- Bună ziua! Cu ce vă pot ajuta? mă întreabă aceasta.

- Bună ziua! Am venit aici pentru o cameră la cămin.

- Numele și data nașteri te rog.

- Larissa Robinson, douazeci și doi ianuarie.

Tastează rapid cu mâinile ei micuțe și cu manichiura care arăta debea făcută, roșul unghiilor ei îmi strălucea în ochi.

- Camera 4529, la etajul zece, poftim aici cheile domnișoară.

Îmi iau rapid cheile și pornesc spre liftul pe care le-am zărit când am intrat aici, deja nu mă mai puteam ține pe picioare. Apăs rapid pe butonul unde era numărul zece și aștept ca acesta să urce. după ce aud suetul de confirmare că am ajuns la etajul potrivit, acum provocarea începe cu adevărat, să găsesc camera unde o să stau și cu cine o să stau. Erau patru holuri imense. Dar noroc că zaresc micuțele pancarde inscripționate cu numerele camerelor, eram la 4500, asta însemna cu douăzeci și nouă mai puține camere. Trec pe lângă fiecare ușă așteptând să zăresc numărul potrivit. Dar de la fiecare cameră auzeam câte un sunet diferit, de la unele gemete, de la alte muzica dată prea tare și la un moment dat ajung în fața uși cu numărul 4529, de unde nu se auzea apsolut nimic. Aș putea spune că asta mă îngrijora un pic.

Îmi iau inima în dinți și deschid rapid ușa. Erau trei fete, care stăteau pe unul dintre paturile suprapuse, camera era mai simplă decât credeam, doar patru paturi și doua noptiere și un mare dulap care acoperea întreg peretele. Acestea mă fixară cu privirea, iar atunci observ că doua dintre ele aratau exact la fel. Aveau părul roșcat, fața plină ochi de pistrui, și niște ochi mari și albaștri care erau așezați perfect deasupra nasului micuț. Iar cea care stătea între ele, era la propriu o bunăciune. O blondă platinată cu picoarele lungi și ochii căprui, care purta o pereche de pantaloni mai scurți decât trebuiau să fie în mod normal. Îmi las jos bagajele cu grijă și mă apropi ușor de ele.

- Bună! Sunt Larisa!

- O, credemă, toată lumea te știe, spune blonda.

- Nu o băga în seamă, doar că ai devenit celebră din primul an de facultate o face să se simtă amenințată, sunt Charllote iar ea e sora mea Caroline. Spune una dintre gemene.

- Cum adică toată lumea mă știe? o întreb eu pe blonda.

- Înainte de toate, eu sunt Nicole, și ai aparut pe internet pocnind din plin un taximetrist, credemă toată lumea o să te știe, unul din băieți din echipa de fotbal a filmat.

La naiba! Oficial chiar am început bine.

- Vrei să te ajutăm să despachetezi? mă întreabă gemenele în cor.

- Da, desigur!

- Cât ele te ajută, eu o să îți fac înstructajul, sunt anul cinci iar ele anul doi, lângă facultatea noastră e facultatea de sport și performanță, așa că o să vezi foarte mult sportivi pe aici, deoarece sala lor e stricată și o folosesc pe a noastră. Regula numărul unu, nu sta cu un fotbalist mai mult decât o noapte, doar dacă el e fundaș, de obicei ceilalți se plictoisesc repede, și o să te lase. Regula numărul doi, pe care tu deja ai încălcat-o este de a nu te face evidentă în primul an, vei fi victima lor. Mai sunt și echipele de baschet și hochei. Iubitul lui Caroline e jucător de baschet, unul din cei mai buni și ceilalți sunt ok, dar cei de la hochei, sunt niște bestii, ai face bine să ții distanța. Noi suntem majorete, dar încurajam toate echipele, inclusiv cea de hochei, așa dacă te gândești să ni te alături poți să ne spui.

Îmi ia cel puțin cinci minute să diger totul. Și nu o să fiu majoretă, de cinci ani fac MMA de performanță, și dansul și mișcatul din șolduri nu este exact performanța mea. Înainte să plec din românia, antrenorul meu a găsit aici o sală unde mă pot antrena și un antrenor nou cu care să încep din nou de la zero.

- Fac deja un sport.

- A da? Care e acela? mă întreabă Charllote.

- MMA

- Acum se explică totul. spune aceasta chicotind.