Hazard

Capitolul 6

- Știu să conduc. Nu e nevoie. Șoptește ea. Bărbatul o ia de braț și îi răspunde printre dinți.

- Ți-am spus că o să pleci de aici doar cu acordul meu! Fie îl iei pe Nathan, fie rămâi doar cu ce ai pe tine!

Cei doi ies afară fără să mai o privească. Ce se întâmpla? Blake se așează pe canapea, plângând. Noaptea trecută a fusese doar în mintea ei? Singura dată în viață când s-a simțit femeie, nu mamă, nu prietenă, nu sprijin pentru altcineva nu era altceva decât o minciună?

Nathan intrase în cameră și stătea lângă ușă fără să spună nimic. Ce fel de oameni erau aceștia? Unul o făcea să sufere, unul părea amuzat de suferința ei, iar altul părea neimpresionat. Trebuia să plece de acolo și să scape de adunătura aceea de nebuni.

- Nathan, plecăm cu mașina mea. Eu conduc.

- Doamnă am primit ordine.

- Ai impresia că eu te rog? Ordinile tale era să mergi cu mine. Eu hotărăsc cum mergem. Dacă nu vrei, du-te și spune-i lui Duncan că nu vrei să mă însoțești. Răspunde ea cu calmul ei caracteristic. Bărbatul înjură printre dinți.

- Cum ordonați, doamnă.

Cei doi intră în Jaguar. Nate era cu siguranță stânjenit. Era șofer. Nu mai stătuse niciodată pe locul din dreapta în timp ce o femeie conducea.

Blake iese din parcare dintr-o singură manevră, cum se obișnuise în ultimul timp. Pe când ieșea pe poarta dărâmată a casei deja avea 60 de km/h. Ea era o femeie blândă. Nu îi plăceau certurile și nici nu se revoltase de multe ori în viața ei. Singura metodă prin care își calma sufletul era prin condus. Iar atunci când o făcea, o făcea cu clasă. Părea o prelungire a mașinii. Nu îi era frică de viteză, din contră. Viteza era o plăcere pe care o ținea ascunsă, doar pentru a nu-i veni vreo idee lui Heidi. Dar în opinia ei, rezistase în fața stresului atâția ani, doar datorită micilor escapade pe care le avea. Nu conta destinația. Pentru ea era reconfortant să vadă un drum deschis în fața ei. Îi plăcea să conducă fără noimă până ce ultima durere a sufletului ei era înlocuită de adrenalină și plăcere pură.

Nathan își pune centura de siguranță. Nu credea că va avea nevoie de ea când urcase lângă femeia aceea de un metru jumătate pe care o surprinsese plângând în living. Ce ironic!

Nu îl speria prea tare felul în care Blake schimba benzile. Și el făcea asta. Dar nu știa unde se duc. Părăsiseră deja orașul. Deschide gura să o întrebe unde merg, dar o închide la loc, când vede calea ferată și semnalele luminoase care anunțau venirea trenului. Părea că a îmbătrânit 20 de ani.

- Oprește! La dracu, oprește!

Ea schimbă picioarele și apasă frâna cu toată forța. Mașina se oprește fix pe calea ferată. Dintr-un gest, Blake îi desface centura de siguranță. Se uită la el cu aceeași figură liniștită care îi era caracteristică.

- Ai de gând să rămâi aici să mori alături de mine?

Pupilele lui se măresc. Iese din mașină mai mult în patru labe. Aleargă cu mult în spatele mașinii așteptând impactul. Trenul fluiera îngrozitor. Tânăra pornește mașina și demarează în trombă, în ultima secundă. Bărbatul se uita îngrozit. Nu îi venea să creadă că nu a fost martorul unui accident. După ce trenul trecuse, mașina femeii nici nu mai putea vedea la orizont.

- Blestemat fie Duncan! Cum scoate mereu tot ce e mai rău din femei? Gândea el în timp ce se întorcea pe jos acasă.

Pe când ajunge el acasă cei doi verișori tocmai coborau din mașină. Duncan se schimbă la față când îl vede singur.