arzând

7 1 2
                                    

Și mi-e frig, membrele mi-au înghețat, nu le pot mișca, mintea mi se învârte în haos și totuși încă o simt. Nu știu dacă inima îmi mai bate sau s-a oprit, luând inevitabila decizie de a mă părăsi. Încă o aud cum strigă după mine, ca o chemare străveche pe care n-am s-o cunosc vreodată.

Mi-am pictat inima în culori triste, să nu se aștepte la fericire, ca mintea-mi beată de iluzii și mi-am smuls-o din piept înainte să apuce să bată prima dată. Am murit înainte să ard și ard înainte să mă înec, în ființă, în gânduri, în esență. Focul nu are loc în mare. Mare, dulce aducătoare de alinare, ai uitat de existența mea înainte ca eu să-mi aduc aminte că exist.

Am căutat, febril, nebun, dureros și în cele din urmă fără sens sau speranță, o cale. Am căutat să zbor cu îngerii și ei m-au lăsat să cad, m-au lăsat să ard, i-am crezut mai buni. Apoi am crezut că sunt prea pământească pentru a zbura, mi-am dat sufletul pământului și mi-am scris în sânge inimi a mii de morți. Am crezut că-i înțeleg. Am crezut că voi putea să duc lipsă de bucăți din mine și până la urmă am ajuns doar o iluzie. Nimeni nu pictează iluzii.

Am devenit, zadarnic, prea cerească pentru pământ și, căutând să mă recapăt, m-am pierdut mai tare în abis. Și am crezut, cu tot ce mai rămăsese din ființa mea, ca cerul, înaltul, plinul de credință, va avea să mă primească. Că îmi va da voie să zbor, dar am căzut din nou.

Am ars și ultima durere din mine și când m-am trezit goală mi-am zis că voi putea. Îngerii nu m-au primit, apoi chipurile lor s-au îndepărtat de mine, devenind din ce în ce mai urâte și pocite. M-am speriat de ele și am ars încă o dată.

Dar mi-e frig, mi-e frig și ard de eternități bune, corpul nu mi se mai transformă în cenușă. Va arde la nesfârșit. Am uitat ce-s lacrimile, am uitat ce eram, animal sau om. Am ars pădurile din sufletul meu și mi-a rămas doar sângele, haotic mi se învârte în vene. Sângele străbunilor, unde e azi să mă apere de mine însămi?

Și el stă și privește, îmi privește suferința de parcă nu reprezint nimic. Și poate nu o fac. Clocotesc și mi-e frig, mi-e dor de dorul de căldură, căci pare că focul nu mă mai atinge. Am impresia că o să cad, dar e doar moarte, moarte veche și nimic mai mult decât un iz de lămâie cu putreziciune. N-o să știu niciodată să zbor, dar am învățat deja cum să cobor.

Jurnal postapocalipticWhere stories live. Discover now