Cândva de mult, într-o țară uitată de lume, trăia o familie foarte săracă. Țara lor care odată era frumoasă și bogată, acum era doar o întindere de pământ, pietre și pomi uscați. Totul în acea țară, era uscat. Nu creștea fir de iarbă și nu înverzea nici un copac.
Toți locuitorii acelei țări, încet, încet au plecat prin țările învecinate și nu s-au mai întors. Însă o singură familie nu a vrut să părăsească țara și să abandoneze pământul unde se născuseră toți strămoșii acelui neam.
Poate vă întrebați cum de a ajuns țara într-un asemenea hal. Ei bine, această țară a avut un împărat foarte rău și zgârcit! Într-o noapte la porțile împărăției, pe o vreme ploioasă, un drumeț ceru adăpost până a doua zi și ceva de mâncare. Împăratul nici nu a vrut să audă rugămințile drumețului.
— Vă rog din suflet, lăsați-mă măcar până se oprește ploaia și dați-mi măcar o bucățică de pâine uscată! se ruga drumețul.
— Pleacă unde vezi cu ochii! Palatul meu nu este popas și nici pâine nu avem de aruncat! zise împăratul furios.
Când drumețul văzu că nu îl poate îndupleca pe împăratul cel hain, pleacă de acolo dar nu înainte de ai grăi încă o dată.
— Cum crezi dumneata mărite împărat, dar de azi înainte în toată împărăția ta și tot locul pe unde domnești, să nu mai curgă lacrimă din cer și pe pământ să nu mai înverzească nimic până ce această țară nu va fi condusă de un împărat tânăr, darnic și milos cu toate vietățile pământului!
După ce aruncase acest blestem cumplit, călătorul dispăru în noapte.
Împăratul nu luă în seamă cele spuse de drumeț și se puse liniștit la somn.
Blestemul s-a înfăptuit întocmi și din acea noapte, acea țară nu a mai avut parte de nici un strop de ploaie și nimic nu a mai înverzit pe pământ. Din această cauză animalele au început să moară de foame și de sete și oamenii au fost nevoiți să părăsească țara. Chiar și împăratul își părăsi împărăția și plecă. Țările vecine ridicaseră la graniță ziduri înalte, de teama ca blestemul să nu vină și peste ei. Împăratul nu a fost primit în nici o împărăție vecină, deoarece se aflase că a fost blestemat și ceilalți împărați credeau că va aduce blestemul cu el.
O singură familie, formată din patru persoane, au refuzat să plece chiar dacă le era foarte greu. Cei doi părinți împreună cu fiul lor Adin, în vârstă de șaisprezece ani și fica lor Azaleea, în vârstă de cinci ani, umblau cât era ziua de mare, în lung și-n lat după câte ceva de mâncare.
Într-o zi fiind în căutare de hrană, fetița cea mică găsi un porumbel rănit. Tatăl și mama lor erau în culmea fericirii pentru că în ziua aceea nu găsise nimic de mâncare.
— Vai ce noroc, o să avem ce mânca astăzi! zise mama fetei, cu o bucurie pe chip de parcă găsise un curcan.
Fetița începu să plângă și spunea printre lacrimi să nu omoare porumbelul. Adin care nu era de față până atunci, se apropie de restul familiei și când văzu porumbelul, îl și luă din mâna mamei sale și începu să-l mângâie și băgând mâna în buzunar, scoase câteva boabe de grâu și i le întinse pasărei rănite.
— Ei poftim acum, ai risipit și acele boabe de grâu! zise tatăl supărat, înțelegând că nici unul dintre copii, nu vor să sacrifice pasărea și pe deasupra și acele boabe de grâu ce erau mai bune decât nimic.
