Ce se întâmplă cu dragostea?

Ochii tăi

  Aproape că se fac nouă ani de când ți-am cunoscut ochii de aproape, de când m-a pătruns prima oară dragostea.  De când, ochii tăi mi-au devenit  punte pentru viață, cât și pentru sfârșit . De atâtea ori te-am alungat din mine, te-am ascuns printre coaste undeva unde știam sigur că am să pot sa te uit. Atâția ani, și încă tânjesc după toată dragostea pe care aș fi putut să o cunosc. Deși, știam că vom avea căi separate de-a lungul vieții, am sperat. Am sperat, că tu, prima mea dragoste, îmi vei rămâne și ultima. 

  Toamna, toamna e anotimpul meu preferat, mereu va fi, la fel cum vei fi și tu în gândul meu, cum o parte din toamna mea, vei fi tu.  Tu ai fost primul meu model pentru conturarea dragostei, înțelesesem ce înseamnă euforia de a fi în doi. Te simțeam, îți simțeam căldura pe fiecare marginii a firii, dar doar privindu-te cu dragoste. În toată agitația vieții, simțeam cum între noi se așterne o legătură, pe care nici zeii nu ar fi putut să o deprindă. Sau poate, doar poate au fost primii fiori ai dragostei care s-au adâncit în ființa mea.  Toată puritatea de pe pământ se înfiripase în mine, toată inocența se contopise cu ființa mea. Credeam că o dragoste atât de pură care se legase în mine va putea continua, va fi împlinită. Simțeam cum  tot raiul se deschisese în fața mea și îmi purta numai flori în față. Toate visele mele pluteau și îți cădeau în palma pentru a se topi în ea. O dragoste atât de pură credeam că putea să cunoască imposibilul, fără răutatea pe care adulții deja o cunoscuseră, fără frica de a dărui, credeam că poate fi doar dragoste. Toți putem visa. Dragostea mea de oameni aproape că m-a adus la un pas de moarte. Am iubit, fără ca măcar să cunosc șansa de a iubi, doar contemplând și crezând în ea. Dragostea mea de oameni, aproape m-a ucis. Atâta iubire, atâta inocența și curaj de a crede în dragoste, în prima dragoste.  Poate nici măcar nu am iubit, poate doar am visat la dragostea care nu se împlinea. Atâta durere, pentru atâta dragoste, pentru o dragoste neîmplinită. Dar, mi-a dat aripi, m-a lăsat să visez, să-mi fie dor, să simt cum arde dorul, și ce rău doare nesiguranța.  Simțeam cum mi se topește corpul de la atâta dragoste ce se prelingea,  mă simțeam om, înțelesesem. Credeam că toate dragostea din lume se poate rezuma la un singur om, și nu doar atât, încăpea și toată viața lângă același om, poate și următoarea.  Iubeam, și nici nu știam că iubesc, dar iubeam naiv și sincer.  Simțeam cum dragostea pe care o căutam se apropia să devină,  dar devenea doar fum și mizerie. Căutam acei ochi cu toată disperarea pe fiecare stradă, căutam o pereche de ochi căprui, la fel de banală ca celelalte. Aceea pereche de  ochi era toată lumea mea, tot soarele și toți norii adunați.  

   Rătăceam zi de zi pe strada pe care știam că am să te găsesc, inima mea îți căuta ochii. Cu fiecare privire străină, simțeam că mă sting în căutarea ta. Răceala sufletului mă acaparase. De atâtea ori, te căutasem pe aceeași stradă, îți căutam mersul. Simțeam cum viața mă lasă în urmă, și tu mergând prea repede te-am pierdut.  Mi-ai fost vis și durere într-un amestec omogen. Te-am dorit cu fiecare dor, cu fiecare privire acordată pe furiș, cu fiecare gest, te-am iubit. Așa mult te-am iubit, doar de-ai ști. Dar niciodată, nu vei ști intensitatea pe care ți-aș fi putut să ți-o ofer. Ai preferat să îți caut alt refugiu pentru dragoste. Iar acel refugiu a rezistat, ceva ce refugiul meu nu ți-a putut oferi pentru viață. Chiar dacă, ne-am intersectat de atâtea ori, nu am putut niciodată să-ți cer ceva ce nu ai fi putut oferi.  Durerea pe care am simțit-o văzându-te cu altcineva, este inimaginabilă. Am simțit că nu mă pot întoarce, dar a trebuit să-ți zâmbesc. Nu credeam că o dragoste atât de pură aduce o nenorocire așa mare. Poate că inocența de a iubi nu se întoarce niciodată. Uneori, tendința sufletului este de a fi zdrobit ireversibil.  Dar pentru acel zâmbet, poate a meritat să cunosc o latură a infernului. 

    Nu putem nega suferința de care are parte sufletul atunci când speră să iubească. Începusem să aflu acea suferință. Simțeam cum doare carnea pe mine, și așteptam să fie smulsă, doar ca sufletul meu să cunoască puțină liniște. Speram ca acel vânt rece de iarnă ce îmi intrase în coaste să își găsească drumul înapoi. Căutam să opresc acea clepsidră nesfârșită a durerii, care părea că devenise infinită.  Simțeam cum în adâncul sufletului meu se instalase negura, atât de densă, cum fiecare zi se desfășoară doar din inerție. Nu puteam accepta, că dragostea se poate  termina așa, cu atâta nepăsare. Doar sufletul meu mai știe unde a încăput atâta durere. Cu cât începuse să îți crească răceala, cu atât mă stingeam mai tare. Simțeam că sfârșitul e aproape, începusem să văd cum te desprindeai de mine și te apropiai de ea. Prea nedrept că nu ai avut curajul să capitulezi cu mine înainte de a începe cu ea. Atât de naivă astfel încât să cred ca ai ochi doar pentru mine... 

      Te-am iubit, fără ca măcar să fie dragoste. Te-am iubit în tăcere, fără a avea parte de atingerea ta. Încă păstrez ceva dăruit de tine, chiar dacă mi l-ai dăruit mulți ani mai încolo, când nu mai exista nicio presupunere că între noi mai poate exista ceva, dar tu nu vei înțelege, și nici nu vei ști vreodată valoarea pe care o are pentru mine. Rămâi cu bine, prima mea dragoste, sper ca persoana de lângă tine să îți ofere ceea ce eu nu am reușit, și poate nici nu am meritat.  Te-am iubit atât de sincer și profund fără a avea parte de tine...