Pe urmele pasilor tai

IX.

       Am deschis ochii prea tarziu. Asteptam vocea mamei sa ma trezeasca, dar nu era aici. A plecat. A plecat fara sa-mi spuna ca tine la mine, ca ii va fi dor de mine. Nici macar nu mi-a spus cand se va intoarce. Ma simteam de parca eram in plus, poate chiar eram. Ma simteam ca si cand ea nu m-ar fi dorit. Era oare posibil ? Totul era atat de rece si fara nicio simtire cand venea vorba de ea.  Nimic nu conta. Nimic din ceea ce faceam sau spuneam era bine. Singurul lucru care o tinea in viata era munca, in care se cufunda. De cand a plecat tata a inceput sa devina obsedata de toate lucrurile pe care trebuia sa le faca. Nu mai iesea din birou. Isi petrecea tot timpul, gandindu-se la problemele firmei si la cum puteau fi rezolvate. De multe ori, uitam ca este in casa. Uitam de existenta ei , precum uita si ea de a mea. Mereu si mereu cand ma gandeam la o familie fericita, vedeam cat de multe lipsesc in familia mea, daca o pot numi asa. Erau atatea goluri ce trebuiau umplute, atatea lucuri normale pe care le faceai din obisnuinta, nu erau de gasit la noi. Nu am primit nicio imbratisare. Nu stiam ce inseamna o poveste inainte de cucare. Nu stiam ce inseamna sa te simti iubita. Sa te simti protejata. Sa te simti ca apartii cuiva. Totul imi era necunoscut si rece. Raceala emanate din sufletul ei imi ajungea pana in maduva oaselor. Nu puteam sta mult timp in jurul ei. Simteam cum se facea o presiune atat de densa inca o puteai taia si servii alaturi de o prajitura. Nu eram mare fan al prajiturilor sau a dulciurilor in general, dar toata aceasta situatie trebuia indulcita cumva. Am incercat sa vorbesc cu ea, dar mereu ma expedia. Nu avea timp de copilariile mele. Nu avea timp sa ma asculte. Nu avea timp sa-i pese de mine. Nu avea timp sa observe ca exist. Nu avea timp sa fie mama.

 Am coborat, fugind pe scari, luandu-mi in acest timp si geaca pe mine. Intarziasem cam mult si oricat de rabdator ar fi Zack, nu puteam forta nota. Atunci cand am ajuns intr-un final in fata casei , i-am vazut masina. Eram intr-un fel surprinsa ca ma ajuta, ca era alaturi de mine. Nimeni nu era. Nu aveam prieteni. Nu lasam pe nimeni sa se apropie de mine, sa ma cunoasca. Eram atat de distanta si respingatoare. Eram obisnuita ca nimanui sa nu ii pese de mine,ca nimeni sa nu observe prezenta mea. Mereu si mereu ma uitam cu regret la toate familiile, la toate grupurile de adolescenti care radeau si se simteau bine, se simteau ca si cum locul lor era impreuna cu acele persoane. Eu niciodata nu am simtit ca apartin cuiva. Eram singura. Singura impotriva unei lumi crude si neiertatoare. Dar putea oare Zack sa-mi schimbe viziunea ?

-        Ai cam intarziat. Cel putin, e bine ca am caldura in masina. A spus el razand.

-        Scuze. Ti-am spus ca mama a plecat si m-a lasat singura, iar eu am fost mult prea adormita si pierduta in spatiu ca sa mai bag in seama ceasul si telefonul ce sunau ca niste sirene enervante.

-        Cum te descurci ?

-        E bine. E la fel ca si in fiecare zi, nimic diferit. Fie ca este, sau nu in casa, e exact la fel. Oricum nu dadea niciun semn , dar e ciudat sa nu simt macar ca este o persoana in spatial ala mare. Dar tu ? Unde locuiesti?

-        … Am un micut spatiu al meu. Nimic special.

-        Mic spatiu ?

-        Da. E cam micut si ingust. Dar nu ma plang. Ma duc astazi la o conferinta. Poate reusesc sa restaurez niste cladiri. Cel putin sper.

-        Te-as invita sa stai la mine, dar nu stiu cand se intoarce mama si nu vreau sa isi imagineze nu stiu ce lucruri.

-        Este in regula. Nu vreau sa stau pe capul nimanui. Am stiut de la bun inceput ca nu voi avea luxul de acasa.

-        Cand ai nevoie de ceva, nu ezita sa suni. Tu ma ajuti cand am nevoie si eu vreau acelasi lucru. Asta fac prietenii, nu ?

-        Da,prieteni..da. Presupun ca da. Am avut un singur prieten bun, pe care l-am lasat in urma. Ne-am certat din cauza unei fete. Era iubita lui si imi facea avansuri. Eu am incercat sa ii explic ca totul este doar o neintelegere, dar nu a vrut sa ma asculte. A ales-o pe ea in locul prieteniei noastre. Dupa cateva saptamani s-au despartit, dar nu am mai primit niciun cuvant din partea lui. Asta e. Nici nu stiu de ce am simtit nevoia sa spun asta.

-        Eu nu am avut niciodata niciun prieten si din cate povesti tot aud, nici nu mi-as dori unul.

-        Niciodata sa nu mai spui asta. Un prieten bun, iti va fi aproape, va muta muntii din loc ca sa te ajute, chiar daca de multe ori greseste. Dar oamenii se schimba, se lasa manipulati si sunt orbiti deseori de orgolii pe care nu le pot infrange. Si cu toate astea, sa ai un prieten este cel mai bun lucru care ti se poate intampla. Nu te mai simti singur si ai cu cine sa pornesti pe un drum, sa razi si sa te distrezi, sa-i impartasesti suferintele si necazurile si sa sti ca te va asculta si ajuta. Nu as da timpul inapoi sa refac ceva.

-        Am ajuns la scoala. Ne vedem maine. Pa-pa.

Am sarit rapid din masina, inainte ca sa simt lacrimile curgandu-mi pe obraji. Eram atat de tulburata din cauza tuturor lucrurilor pe care le-a spus. De ce nu puteam avea si eu prieteni ? De ce nu puteam lasa pe nimeni in inima mea ? De ce ma distantam de fiecare data cand simteam ca cineva vrea sa ma cunoasca? Raspunsul era foarte simplu. Imi era frica. Imi era frica ca voi fi ranita. Imi era frica ca cineva ma va cunoaste in totalitate si va disparea. Imi era frica sa fiu respinsa. Imi era frica sa ma atasez de cineva si apoi sa plece, dar trebuia sa trec peste asta. Trebuia sa las persoane ce meritau in inima mea..dar cine merita ? Zack era inca intr-o perioada de proba si restul ? Nu cunosteam pe nimeni foarte bine. Totul era un mare necunoscut pentru mine si probabil ca imi era mai usor sa il las sa fie asa. Imi asumam riscuri , faceam lucruri nebunesti, nu ascultam niciodata de ceilalti si faceam totul din instinct. Un singur lucru nu il puteam face. Un singur lucru nu reuseam sa-l duc pana la capat. Sunteti curiosi care este acel lucru ? Nu pot iubi. Nu imi pot convinge fiecare celula din corp ca ceea ce simt este un lucru bun. Ca ceea ce arde in inima mea nu imi va provoca durere. Dar probabil ca sunt mult prea lasa sa las o asemenea decizie sa-mi guverneze viata. Atunci cand iubesti, iti lasi inima neprotejata, in timp ce bate nebuneste, in mainile persoanei iubite si astepti pana cand o va frange. Sa speri ca nu va face asta. Sa ai incredere in acea persoana ca iti va fi alaturi mereu. Dar asta nu se va intampla niciodata. Inima ti se va frange in mii de bucatele, pe care nu le vei mai putea lipii la loc. Vei ramane cu durerea amintirilor toata viata, dar atunci de ce dorim iubire ? De ce dorim sa ne simtim iubiti ? Merita oare sa-ti lasi viata in mana cuiva ? Este atat de important ? Chiar merita durerea ?