ELLINA

Dragostea

Alarma ceasului deșteptător mă trezește, cu greu, dar reușește să o facă. Nu neg, emoțiile m-au cuprins deja, într-un mod alarmant, iar faptul că mâine voi începe prima zi de facultate, mă face să mă gândesc numai la asta și să am câteva insomnii. 

Putând să adorm, doar în condițiile în care luam ceva pe bază de salvie sau valeriană. 

Mă ridic din pat și mă grăbesc să opresc alarma, cu siguranță, colega mea, nu este adepta trezitului atât de dimineață, iar posibilitatea de a crea un disconfort, era destul de mare, lucru pe care, cu siguranță, nu mi-l doream. 

Mă îndrept către dulap, de acolo scot o pereche de blugi și un tricou simplu, negru. Astăzi vreau să ajung pe la bibliotecă, să-mi fac un abonament pentru a-mi putea împrumuta viitoarele cărți și îmi doresc să mă împrietenesc puțin mai bine, cu orașul. 

Ies din cameră și încui ușa cu una dintre cheile pe care le aveam, pe una i-am lăsat-o colegei mele, pe măsuța din cameră. 

Dar clar, înainte de a mă duce la bibliotecă, o să merg să-mi cumpăr o cafea, pe care, vreau să o beau în parc. Parcul din acest oraș era de mărimi uriașe, vegetația împânzind în cel mai frumos și autentic mod . Lacul din centrul parcului, avea să-mi devină probabil oază de liniște și sursă de inspirație în zilele mele, mai puțin productive. 

Intru în cafenea și-mi cumpăr o cafea, cu lapte, fără zahăr. Mă gândesc în mod serios să abandonez zahărul o perioadă bună de vreme. 

O iau și mă îndrept spre locul ce-l am în minte. Ajung și mă îndrept pe alee, către lac, soarele se oglindea într-un  mod abstract, perfect pe suprafața apei, formând parcă, o oglindă sau de ce nu, un cufăr ce păstra toate secretele lumii. 

Ajung în apropierea lacului și în dreapta, văd o potecă, creată cel mai probabil de vegetația care s-a format pe aici, de-a lungul timpului. 

Decid să explorez puțin zona, așa că, încep să pășesc sfioasă pe poteca ce se întindea în fața mea . Ajung, în cel mai frumos loc din câte am văzut, totul este atât de liniștit aici, fără sunetele mașinilor care poluează în mod constant, fără lumea agitată care se mișcă frenetic, fără sens pentru a putea ajunge unde au nevoie, fără bicicliștii furioși de la Glovo, nimic din toate astea nu există aici. Aici, este doar liniște, lucru care, în zilele noastre lipsește cu desăvârșire. 

Mă așez pe iarba de un verde intens, chiar în apropierea lacului și pentru câteva clipe, mă las pe spate. La contactul cu suprafața rece și dură, întreaga mea față tinde să dezvolte niște mimici nemaivăzute, dar trec repede peste acest sentiment și închid ochii. 

Preț de minute bune, mă las purtată de sentimentele ce au să mă învăluie acum, de frica unui nou început, de emoții, de teamă că voi eșua, de bucuria că-mi voi face părinții mândrii și multe altele. 

De ce nu putem trăi astfel mereu, de ce nu ne putem lăsa conduși de ceea ce simțim cu adevărat, de ce trebuie să purtăm acele măști care ne ascund adevăratele sentimente?

De ce sentimentele nu pot fi adevărate, de ce trebuie să mimăm ceea ce simțim, de ce ne forțăm să mimăm ceea ce ar trebui să simțim ? Zâmbetele fade și sentimentele false, nu fac altceva decât să răcească persoanele din jurul nostru, să le creeze o stare de totală dizgrațiere pentru noi, lucru care pentru noi, este total nefavorabil.

Deschid ochii, atunci când simt că soarele nu îmi mai mângâie chipul.

Observ cum nori de ploaie s-au adunat deasupra cerului, ascunzând acum, frumusețea soarelui de noi, cei toți care încercau să se bucure din plin . 

Mă ridic și mă hotărăsc că, ar fi propice să mă întorc într-o altă zi, dar nu puteam să plec până ce nu scriam măcar puțin aici, în agenda pe care o purtam cu mine, în mod necontenit . 

Observ pe lac, două rățuște ce se plimbau liniștite, atât de frumos, atât de calm, atât de....atât de perfect. 

Încep, uitându-mă la ele, să conturez un portret dragostei și a sentimentelor de libertate pe care acest sentiment ți le poate oferi.

Dragostea, hmmm, spun și zâmbesc, ce sentiment parșiv, dar în același timp, naiv. Te poate minții că te va purta pe cele mai înalte culmi ale perfecțiunii, poate o să simți că, nu mai ai nevoie de nimic și de nimeni altcineva în viața ta, odată ce simți asta, ei bine, te înșeli amarnic. Dragostea este frumoasă, doar atunci când este și moderată, atunci când este cântărită și calculată cu exactitate. Pentru că, altfel, ajungi să te arzi, să te simți inferior și lipsit de tine, ajungi să simți pierdut, pierdut în sentimentele pe care, la un moment dat, cu siguranță ai crezut că le conduci în deplină supremație. 

Dragostea este totul și nimic, este tot în comparație cu nimicul, nimic în comparație cu totul și, un lucru de mijloc, între nimic și tot.