~Eseu~ Plumb de George Bacovia

Particularitățile unui text poetic simbolist

Poezia simbolista "Plumb" de George Bacovia deschide volumul cu același titlu, apărut în anul 1916 și îl definește. Așezarea sa în fruntea primului volum publicat de Bacovia, ii conferă calitatea de text programatic.

Universul poetic bacovian are la baza câteva motive specifice liricii simboliste: motivul singurătății apăsătoare, sentimentul inadaptării, al izolării, al înstrăinări și al dorinței de evadare.

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța, unde a fost teoretizat în 1886 de Jean Moreas, în articolul manifest "Le Symbolisme". Curentul a fost promovat la noi de către Alexandru Macedonski, prin articole programatice, reviste și cenaclul simbolist "Literatorul". Publicate în perioada interbelica, volumele lui Bacovia aparțin "unei faze mai târzii a simbolismului, cu deschideri spre modernism".

Textul poetic se înscrie în estetica simbolista prin tema și motive, prin cultivarea simbolului, prin decor, cromatica, corespondente și tehnica repetițiilor. Dramatismul este sugerat prin corespondenta ce se stabilește intre materie și spirit.

Motivele lirice cu valoarea de simbol aparțin câmpului semantic al morții: plumb, cimitir, sicrie, cavoul, somnul, vântul și configurează decorul funerar. Ele sunt asociate cu niște stări sufletești sau existențial nelămurite: singurătatea, izolarea, spaima de moarte, angoasa, spleenul, tragicul existențial, disperarea și inadaptarea.
Poezia este o elegie, deoarece exprimă sentimentul de tristețe și spaimă de moarte, sub forma monologului liric al unui eu "fantomatic". (N. Manolescu)
Tema o reprezintă condiția poetului izolat într-o societate lipsită de aspirații, condiție marcată de singurătate, de imposibilitatea comunicării, a evadării și de moartea iubirii.
Viziunea despre lume este sumbră, nemetafizică și de un tragism asumat cu luciditate. Poezia bacoviană este a unui solitar și a unui prizonier, a unei conștiințe înspăimântate de sine, de neant și de lumea în care trăiește. Imaginarul poetic din "Plumb" înfățișează lumea ca pe un imens cimitir; tot ce e viu "flori", "amor" este împietrit.
Lirismul subiectiv este redat prin mărcile eului liric: persoana I singular a verbelor "stam", "am început", "să strig", persoana I singular dedusă din adjectivul posesiv "amorul meu". Verbul la imperfect însoțit de epitet "stam singur", exprima ideea de continuitate a stării de singurătate, în timp ce verbul la perfect compus "am început", urmat de conjunctivul "să strig" exprimă incapacitatea de a comunica cu iubirea.
Titlul este simbolul "plumb" care sugerează apăsarea, angoasa, greutatea sufocant, cenușiul vieții și universul monoton.
Semnificațiile cuvântului "plumb" se construiesc pe baza corespondențelor dintre planul obiectiv și cosmic. Simbolul se asociază cu diferite senzații tactile(răceală, greutate, duritate), cromatice(gri, sau potrivit mărturisirii autorului galben: ("Plumbul ars este galben. Sufletul ars este galben. Galbenul este culoarea sufletului meu."), și auditive (alcătuirea cuvântului din patru consoane "grele" și o vocală închisă, ce sugerează căderea grea, fără ecou.
Textul este structurat în două catrene, în care cuvântul simbol "plumb" este repetat de șase ori.
În prima strofă, eul apare în ipostaza însinguratului, într-o lume pustie și moartă: " Stam singur în cavou... și era vânt". Condiția poetului damnat din cauza imposibilității comunicării cu lumea exterioară se amplifică în strofa a doua și devine incomunicare în plan interior.
Versul incipit "Dormeau adanc sicriele de plumb", înfățișează lumea ca pe un imens cimitir și cuprinde două simboluri obsedante ale liricii lui Bacovia "sicrie" și "plumb". Lumea exterioară este descrisă prin termenii "sicrie", "cavou","funerar","flori", "coroane", din câmpul lexico-semantic al morții. Cadrul spațial apăsător este înfățișat printr-o enumerație de elemente ale decorului funerar: metafora "sicrie de plumb", oximoronul "flori de plumb", inversiunea "funerar veșmânt". Inclusiv lumea obiectuală în manifestările ei de gingășie "florile", este marcată de împietrire, sugerată prin oximoronul "flori de plumb". Eul poetic se retrage în spațiu închis al "cavoului", simbol al izolării.
În strofa a doua, moartea iubirii acutizează angoasa și sentimentul de singurătate. Dacă la romantici iubirea poate fi o cale de împlinire, la Bacovia moartea amorului sugerează pierderea ultimei speranțe de salvare.
Strofa debutează sub semnul tragicului existențial, generat de moarte iubirii: " Dormea întors amorul meu de plumb". În epitetul "(Dormea) întors" constă misterul poeziei. După cum va spune Blaga, probabil, "a fi întors cu fața spre apus" înseamnă "a fi cu fața spre moarte". Metafora "amorul meu de plumb", sugerează ideea că efectul toxic al plumbului a cuprins și lumea interioară. Eul liric își privește sentimentul ca un spectator, imagine tragică și absurdă a înstrăinării de sine: "Stam singur lângă mort". Încercarea de salvare este iluzorie: "Si-am început să-l strig".
"Plumb" transmite spaima de neant a ființei. Poezia este realizată ca un tablou static, preponderent cu imagini vizuale, dar impresia de coșmar se amplifică în prezența unor imagini auditive. În prima strofă, zgomotul înspăimântător al obiectelor din cimitir sugerează dezacordul eului cu lumea, iar în a doua strofă, vuietul se interiorizează și devine un strigăt de disperare al ființei.
În concluzie, prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestii, a simbolului și a corespondențelor, poezia "Plumb" de George Bacovia se încadrează în estetica simbolistă.