Nostalgia pianului fără clape

Prelude

Stau la masa de stejar, pictată cu vopsea albă, pe scaunul de acelaşi fel. Chiar dacă nuanţa este spălăcită acum, iar strălucirea s-a stins, în memoria mea totul a rămas neschimbat. Închid ochii şi rememorez imagini pierdute dintr-un trecut de mult apus. Amintiri încărcate cu greutatea regretelor mă împiedică să rămân lucidă şi, astfel, întrerup procesul de gândire. Privesc cu atenţie în jurul meu, zâmbind melancolic.

Conacul vechi mă priveşte la rândul lui, surâzând îmbătrânit şi scuzându-se parcă fiindcă este plin de praf. Nu mai arată aşa cum mi-l aminteam. Acum adăposteşte singurătatea şi nostalgia clipelor trecute — nu mai are loc pentru persoane care să se plimbe pe holurile sale. Ferestrele sunt sparte, lipsite de protecţie. Pereţii au crăpat, iar vopseaua s-a cojit de pe întreaga lor suprafaţă, dar, într-un fel, atmosfera de demult se află încă acolo. Chiar dacă iedera îl îmbracă în zdrenţe, el este acelaşi din anii săi plini de glorie.

Dau pălăria albă ce-mi acoperă capul la o parte şi mă înclin în faţa măreţiei sale distruse.

Irisurile mele verzi pleacă mai departe, descoperind împrejurimile încetul cu încetul. Iarba a crescut sălbatică peste liniştea curţii, cucerind-o în totalitate. Are vârfurile veştejite şi mă întristează, căci profanează frumuseţea pianului ce se află nu departe de uşa principală a conacului, printre flori sălbatice.

Îmi întorc capul din acea direcţie, deoarece încă nu vreau să îmi amintesc gândurile dureroase. Amânarea timpului este într-adevăr o laşitate, dar pentru mine este de asemenea o necesitate.

Ochii mi se opresc asupra mesei de stejar şi trasez cu un deget crestăturile făcute în lemn. Cunosc deja fiecare părticică şi fiecare colţişor, fiecare bucăţică de pământ şi fiecare zgârietură de pe mobila învechită, pentru că mi-au aparţinut cândva.

Surâd şi încep să contemplu trecutul.

Nu cred în iubire. Încă de când am descoperit acest concept abstract, mi-am spus că nu există aşa ceva. Să renunţi la tot de dragul persoanei importante pentru tine... nu este posibil în niciun caz. Oamenii sunt egoişti, nu vor decât să-şi satisfacă dorinţele şi nu dau doi bani pe cei din jurul lor. Cum ar putea exista într-o asemenea lume un sentiment pur ca acesta? Nu, mi se pare absurd să afirm altceva decât că dragostea nu există. Nimeni nu mă poate convinge de contrariu.

El, în schimb, nu se satură de această noțiune. Crede că iubirea se află în inima fiecărei fiinţe vii, doar că nu ştiu eu să o găsesc. De fiecare dată când aduce vorba despre aşa ceva, îi râd în faţă. Cuvintele sale demonstrează cât de puţin mă cunoaşte.

Aroganţa lui mă calcă pe nervi, iar calmul meu insipid îl face violent. Vorbele celuilalt nu ne pătrund în minte sau în suflet niciodată, dar muzica da. Fiecare notă distinctă a viorii lui are ecou în fiecare clapă a pianului pe care o ating. Emoţiile noastre sunt cântate cu eleganţa viorii şi patima pianului.

Mă gândesc la o poveste faimoasă încă de când l-am întâlnit pentru prima oară, doar că toate astea sunt atât de diferite de sfârşitul basmului „Frumoasa şi Bestia". El este mult mai îngrozitor decât Bestia, depăşind cruzimea şi comportamentul acesteia, iar eu... eu nu pot fi Belle nici dacă aş vrea. Şi atunci, de ce pluteşte această pasiune în jurul nostru de fiecare dată când privirile ni se întâlnesc şi buzele se mişcă uşor, fără cuvinte?

Nu cred în iubire, dar asta nu m-a împiedicat să mă implic în această poveste de dragoste pe cât de imposibilă, pe atât de reală!