Alfa în derivă

Capitolul ➸ 18

Stiu ca nu pot sa o evit acum ca e treaza asa ca incep sa merg spre masina prelungind momentul ca sa ma gandesc la o scuza. Cunoscand-o pe ea, nu trebuie sa ma chinui prea tare. Extraterestrii calatorind in cutii albastre prin spatiu sau c*caturi dastea care le plac fetelor ca ea, ar trebui sa fie indeajuns.

-Nu te misca, te-ai lovit la cap. Ocolesc intentionat subiectul apoteic privind vanataia purpurie care judecand dupa forma (si dupa posesor) mai mult ca sigur nu era de la masina, dar evident ea nu trebuie sa stie asta.

-Ce dr*cu vorbesti tampenii din senin cand cineva conduce! Acuz simtitnd cum sangele mi se incalzeste in vine inabusind dorinta de a stii de unde are vanataia aia pentru mai tarziu. 

Usor trigrule. Aud vocea familiara avertizandu-ma si pot simtii cum ma enervez si mai tare. Cine te crezi sa imi dai mie, tocmai mie, instructiuni, mai javra? 

Resipira, inspira. Ma domolesc singur. Esti Serban Mikaelson, urmas la tron. Nu o sa lasi o mica pacoste sa iti ruineze destinul. 

-Ai murit. Sopteste piticania,  inca uitandu-se la locul in care aterizasem, lasandu-mi timp sa verific  locul patat cu purpuriu si rosu-inchis de pe fruntea ei inalta. Sprancenele ii coboara si recunosc expresia drept "Camelia cea confuza". Asta e cea mai neplacuta parte a ei. Prea multe intrebari, prea putine exceptii... si mereu un gust de dovleac acru lasat in urma cand ii vad fata dezamagita ceea ce nu imi prieste. Deloc.

Ma uit cu mila spre creatura de jos cu un colt al mintii chiar considerand sa o omor si sa ma scutesc atat pe mine, cat si pe ea de grija. De cand o cunosc n-a parut mai vulnerabila niciodata, s'asta spune ceva, adica vorbesc despre fata cu ghips pe picior, ce dr*cu?

As vrea sa ii trag una, sa o trezesc la realitate. Sa intru in corpul ei si sa preiau controlul. Si pot face asta. Pot sa fac ca durerea si slabiciunea sa-i dispara pentru totdeauna.

Cu toate acestea, am înțeles că pentru mine să supraviețuiasc, ea trebuie să iasă din toate emoțiile ei copilaresti, care daca sunt lasate libere o vor consuma si ne vor inneca pe amandoi. Si eu trebuie sa supravietuiesc! Nu am incotro...

-Te-ai lovit la cap, noroc ca dovlecii sunt tari. Ma fortez sa imi fac vocea indiferenta in timp ce masor distanta dintre masina si locul unde bucatile de sticla pareau ca se materializeaza din sosea. Cine-ar fi zis ca un parbriz are atata sticla? Vad o creanga de castan cazuta langa drum, fix in spatele masinii si folosindu-ma de elemente, o misc ca sa para ca am dat peste ea, concetrandu-ma mai tare decat de obicei. Inainte sa descopar ca perechea mea era om, lucrurile astea nu ma solicitau foarte tare, dar acum abia daca puteam sa fac sa bata putin vantul.

-Te-am vazut, erai chiar acolo. Imi face un semn slab cu mana, binecuvantand aerul cu o aroma dulce, ametitoare si trebuie sa depun efort ca sa imi mut atentia spre locul pe care si fara sa il privesc, stiam exact unde e. Nu uiti locul in care mori; chiar daca nu e prima data cand ti se intampla.

-Stiu ca ma iubesti, cap de dovleac, dar sa visezi ca sunt mort... asta e chiar diabolic. Pufnesc inainte sa ma razgandesc si chiar sa fac ceva necugetat pentru care jumate din haita, jumatatea pentru care dau doi bani, m-ar urî; Desi nimeni nu ar indraznii sa ma confrunte. Nu pe fata asta-i clar.

-Cine ar fi zis ca ai fantezii cu mine 3 metrii sub pamant. Ce fel de iubire e asta adica ...

-Nu erai sub pamant, erai intintins pe spate cu bratul... ma opreste ea bru smulgandu-mi mana din buzunar si examinand-o ca pe-un proiect, Nu are nimic! Confirma uimita pe un ton pitigaiat, uitandu-se in continuare la brat si impungandu-l cu degetul debil si fara graba, de-ai fi zis ca se astepta sa pice din moment in moment.