Păr roșu și ochi cenușii

Capitolul doisprezece

Mi-am ținut mâinile în poală și m-am gândit cum să încep. Câte lucruri din cele care se petrecuseră mai bine de cinci ani puteam să-i dezvălui lui Raymond până mă opream oripilată? Ce detalii care m-au îngrozit ar fi trebuit să le păstrez pentru mine și să nu le rostesc? Relatarea s-ar fi întins pe mai multe nopți, iar noi nu aveam puse la dispoziție decât două-trei ore până la răsărit, când  fi fost nevoiți să fim la mile distanță bune de mers. Dacă începeam o parte din povestea mea, bănuiam că nu m-aș fi oprit decât la capătul ei.

Am scos un oftat ușor printre buzele crăpate și m-am întors către Raymond.

— Au trecut cinci ani, am rostit cuvintele ca o șoaptă menită să fie auzită doar de noi, în cazul în care cineva ar fi ieșit la lumină dintr-un colț al camerei.

La scurt timp, am simțit cum bătăile inimii se răresc. Teama de mai devreme se diminua.

Amintirile din mintea mea au început să se desfășoare chiar din ziua plecării unchiului.

— O zi obișnuită de sâmbătă a reprezentat ultima oară când el ne-a luat pe mine și pe verișoara mea în brațe, până în momentul în care am aflat că a dispărut. Ducele de Baronvey nu s-a mai întors acasă de atunci. Faptul că s-a găsit în pădure un trup mutilat după câteva zile a dus la concluzia că acesta a murit, având un sfârșit tragic și oribil.

Am tresărit, lucru care m-a făcut să mă întorc în camera întunecoasă.

— Iată-mă acum aici. Nu în conacul ducelui de Newburgh, unde ar fi trebuit să ne aflăm, și nici în conacul ducesei de Baronvey. E firesc ca această călătorie să mă sperie și să îmi dea fiori. Nu vreau să-mi mai aduc aminte de trecut, când prezentul a devenit nesigur și plin de tot felul de spaime. Dacă primejdiile care ne pasc sunt dintre cele mai înfricoșătoare, cum vom putea să le trecem? Dacă nu ne vom mai întoarce acasă? Dar dacă ducele de Newburgh nu se dovedește una dintre amenințări și realizez că tu mă minți sau vrei să mă aperi de ceva mai rău decât îmi pot închipui?

M-am oprit. Cu cât deveneam mai conștientă de ele, cu atât credeam că se înmulțeau în loc să se împuțineze.

În clipa în care simțit o atingere pe unul dintre umeri, am împietrit pe loc, înainte să-mi descopăr curajul ca să mă întorc. Glasul mi s-a frânt și s-a preschimbat într-un țipăt scurt.

Meteea a părut că s-a întrupat în spatele meu.

— Doamne, Galeea! Liniștește-te, odată! mi-a ordonat ea. Altfel îi vei trezi pe ceilalți.

Am ascultat-o, chiar dacă nu mi-a convenit.

— Raymond, unde sunt lumânările? l-a întrebat pe un ton certăreț și cu o mână în șold.

Într-o mână, femeia ținea o lumânare aprinsă și lunguiață, iar în cealaltă un felinar pe care îl mișca dintr-o parte în alta. Când a venit mai aproape de noi, mi-am ferit capul de o posibilă lovitură.

— Ce ai făcut cu lumânările? a continuat să-l întrebe pe același ton. Știu sigur că pe una am pus-o lângă lavoar, a adăugat, lăsând felinarul acolo și căutând-o pe suprafața lui. Nu cumva le arunci pe geam?

În scurta perioadă pe care am petrecut-o la han, nu pricepeam foarte multe din ceea ce spunea Meteea, dar de un lucru am reușit să-mi amintesc. Trebuia să vorbesc cu Raymond despre ceva ce m-a rugat.

Femeia a aprins un chibrit și a dat viață felinarului, iar eu i-am urmărit gesturile îndeaproape.

— Nu le arunc pe geam, Meteea, ci le ard. Știai că îmi face o deosebită plăcere să privesc flăcările?

— Înțeleg, i-a răspuns femeia, înclinând scurt din cap. Se pare că tu nu știi cum e să fii un simplu om de rând, fără titlu, care are o nevoie neapărată de bani. Lumânările pe care preferi să le azvârli pe geam sau să le dai foc sunt o sursă de bănuți. Pot să le vând, dar nu le voi risipi vreodată.

Raymond a strâmbat din nas și s-a ridicat în picioare. Un căscat m-a făcut să îmi duc mâna la gură, întrerupând discuția care s-ar fi putut aprinde între Meteea și Raymond.

— Galeea e obosită. Ar fi bine să te odihnești și tu, dacă vreți să aveți o șansă să plecați înainte de zori.

Meteea nu i-a mai dat răgaz lui Raymond să răspundă. A ieșit din cameră și a închis ușa în urma ei.

***

Cred că a trecut o oră până să mă încumet să vorbesc cu Raymond despre planul Meteei. În timpul care s-a scurs, nu am făcut altceva decât să mă foiesc de pe o parte pe alta în patul pentru două persoane. Raymond era foarte hotărât să doarmă pe jos, așa că asta a și făcut.

La un moment dat, m-am întors pe o parte și m-am sprijinit de marginea saltelei.

— Raymond, i-am rostit numele pe un ton șoptit și am așteptat câteva secunde.

Minutele treceau foarte greu, așa că aveam destul timp încât să mă gândesc. Nu am profitat însă de acea ocazie.

— Da, Galeea? m-a întrebat Raymond, deschizând ochii.

Am înghițit în sec și mi-am păstrat cuvintele pe limbă câteva secunde. Nu știam foarte bine cum să pornesc discuția aceea ca Raymond să nu devină mânios. Cred că ar fi fost de ajuns să o pomenesc pe Meteea ca să isc o adevărată dispută între noi doi.

— Presupun că sună prostesc, dar mă gândeam dacă există și altă modalitate de a scăpa de primejdie.

Raymond a părut că se gândește la ceva.

— Nu cunosc o altă modalitate, Galeea. Îmi pare rău, mi-a răspuns și am simțit în vocea lui o undă de regret.

— Cred că știu o cale, mi-am făcut eu curaj.

Raymond s-a foit și s-a ridicat în șezut.

— Care anume?

— M-am gândit că dacă găsim o barcă sau o navă, am putea să plecăm de aici. Nu ar fi minunat?

— Cred că marea nu e o opțiune. Un vas nu ne va putea salva.

— De ce?

— Dacă se întâmplă ceva, nu vom muri numai noi, ci și echipajul. Viața acelor oameni contează la fel de mult ca a noastră. 

— Dar... Ideea Meteei..., am încercat eu.

— Nu e a ta, a încheiat Raymond subiectul și s-a ridicat în capul oaselor. Eu trebuie să am grijă de tine, nu ea.